MISTERELE CLOPOTNIŢEI

Am scris în articolul precedent motivele pentru care clopotniţa nu trebuia dărâmată şi reconstruită, ci numai reparată. Motivul cel mai important am să-l prezint aici. Este vorba de păstrarea nealterată a adevărului istoric, mai exact în zidăria clopotniţei există şi acum patru blocuri de gresie cu inscripţii chirilice. Patru sunt identificabile acum, dar dacă au fost mai multe? Sunt indicii că unele blocuri au fost sparte, iar altele ar fi putut fi aşezate cu scrisul în interiorul zidului. Ştiu sigur că locul a două blocuri au fost schimbată, pentru că, cunoşteam poziţia unuia dinainte de dărâmare, loc în care acum este altul.

P1080915

Sunt mai multe întrebări care se pun în legătură cu aceste blocuri inscripţionate. Ce au fost ele? De unde provin? Ce scrie pe ele? Ce reprezintă simbolurile? Înainte de a răspunde la aceste întrebări, cred că este bine să amintesc că, aceast complex bisericesc a fost ridicat la începutul secolului al XVII-lea. Că, mai sus în apropierea aceluiaşi pârâu “Izvorul Mânăstirii” a existat un schit construit la sfârşitul sec. al XVI-lea de călugărul Spiridon. Răspunsul la întrebarea a doua ar fi uşoară, este foarte probabil ca aceste blocuri de gresie să provină de la schitul care a fost dărâmat de o alunecare, prăbuşire de teren, datorită acţiunii pârâului la un debit foarte mare. Aceste blocuri de piatră cu inscripţii şi, foarte probabil, fără inscripţii au fost transportate fie de oameni, fie de apa pârâului (tot la debite mari). Este imposibil ca aceste blocuri să fie datate anterior construcţiei clopotniţei, pentru că nu este logic ca cineva să execute o piatră funerară sau o cruce, să o spargă şi să o zidească.P1080953

Prima întrebare, adică, ce aufost ele nu este uşoară, ar fi putut fi rupte sat crăpate în timpul demolării. Privind cu atenţie la culoarea pietrii, la stilui execuţiei şi la scris se poate spune cu certitudine că plăcile din primele poze au fost executate în aceeaşi perioadă.P1080946

Dacă ne uităm la blocul de mai sus se poare remarca cu uşurinţă diferenţa faţă de cele antreioareă, nu numai prin aspect, dar şi scrisul diferă, dar mai ales una dintre dimensiuni. Blocul din fotografia a treia sunt: 80 x 30 x 30 cm. Prima are dimensiunile; 65  x 30 x 25 cm, iar a doua: 80 x 30 x25 cm. Primele două ar putea fi obiecte funerare. Prima pare să fi fost o cruce, atât forma puţin trapezoidală cât şi întreruperea bordurii laterale care ar putea indica faptul că au existat plăcile laterale ale crucii. Întrebare care se pune este dacă nu cumva există şi părţile lipsă în zidul clădirii. M-am uitat cu atenţie dar nu le-am identificat. Nu cred că există nicio legătură între blocurile 1 şi 2. Blocul 2 pare a fi o placă cu, probabil anul construcţiei schitului şi ctitorii acesteia. Dar, cum ctitorul schitului se cunoaşte, Spiridon Călugărul, ar fi trebuit să apară aici. După studiile pe care le-am făcut asupra alfabetelor vechi, nu numai asupra celui chirilic, zic că mă pricep puţin şi aş putea identifica pe placă numele de Simion. Această placă ar mai pute fi  una funerară, dar după com ştim strămoşii noştrii din feudalismul mijlociu erau ortodocşi. Datorită diferenţelor dintre plăcile prezentate putem conchide că primele două au fost făcute înainte de construirea biserici şi clopotniţei actuale, iar a treia este o inscripţie realizată odată cu construcţia acestora. Chiar dacă am studiat tot felul de alfabete nu am reuşit să descifrez, decât parţial, scrisul depe plăci. Pe blocul din foto.3 se poate vedea cum ignoranţa şterge istoria! Cei care au recdonstruit clopotniţa nu au avut ceva mai bun de făcut decât să şteargă cu ciocanul şi dalta scrisul din partea superioară (de început) a plăcii. Unde a fost “specialistul în restaurări”, care după spusele muncitorilor conducea lucrarea? Poate mă ajută cineva cu traducerea inscrisurilor ?                              Se mai remarcă pe această placă Crucea solară căreia i se mai spune Crucea celtică. Nu cred că această placă are vreo legătură cu celţii, au putut trece şi ei pe aici dar mult mai devreme. Această cruce a fost însă împrumutată şi de strămoşii noştrii daci, poate în urma “coabitării” cu aceştia şi folosită pe alocurii şi de români. Nefiind un specialist în limbi şi scrieri vechi în articolul de faţă o să-mi dau cu părerea asupra unor lucruri. Unele litere nu le-am identificat în niciun alfabet. De exemplu a treia literă din ultimul rând de pe placa 2. De asemenea ultimele două litere din primul rând. Rândul 2 de pe această placă are litere perfect lizibile dar traducere nu are sens. lliterele, după cum se poate vedea, sunt: E mAmb. Trebuie să remarcăm identicitatea literelor m, A şi b, şi nu numai cu cele latine. Este de presupus că scrisul aparţine unei perioade te tranzicţie, ori anterior perioadei de folosire a alfabetului chirilic,când se zice că foloseam alfabetil latin, fie anterior folosirii alfabetului latin. Ultima variantă este exclusă, pentru că Schitul a fost construit mult înaintea perioadei când s-a renunţat la alfabetul chirilic. m scris aşa cum se vede pe placă nu l-am găsit în niciun alfabet. Să fie acesta un indiciu că primele două plăcii sunt mai vechi decât construcţia schitului?P1080960P1080961

Ultimele doua blocuri don gresie este foarte posibil să fie din aceeaşi perioadă cu cele de mai sus, datorită culorii şi mai ales a dimensiunilor. Mai exact ultima placă ar corespunde cu cea din foto.1, iar penultima cu a treia. Aceste două plăci pot rezulta dintr-un bloc crăpat, intenţionat sau întâmplător, iar pe una din cele trei laturi din interiorul zidului ar putea exista inscrisuri. Vedeţi de ce această clopotniţă nu trebuia dărâmată, nu ar fi existat asemenea presupuneri sau speculaţii.P1080957

Blocul 3 se vede în stânga jos a fotografiei, iar cel din foto 1 în partea central dreapta. Mai puteţi vedea modul de amplasare în cadrul zidului a unor plăci de gresie, cu suprafaţa mare la exterior, modalitate modernă de construire a zidurilor. S-a urmărit esteticul, nicidecum reconstrucţia fidelă, aşa cum se procedează peste tot în lume la reconstruirea obiectivelor istorice.P1080949

În mod sigur şi blocul din fotografia de mai sus este alohton, provine ca şi primele două din aceeaşi locaţie. Întrebarea care se pune, ca şi în cazul altor blocuri sau plăci de gresie este, dacă au fost sau nu sparte faţă de locaţia iniţială. Pe acest bloc se văd câteva inscripţi, parcă diferita faţă de celelalte. Se vede clar chenarul care ne indică faptul că nu este o piatră obişnuită.

 

 

 

 

 

BISERICA VECHE DIN FUNDU CATINEI

Imagine
              Despre biserica veche din satul Valea Cătinei nu avem, din păcate, nicio dovadă scrisă. Dintre scriierile ce fac referire la construirea acestei biserici amintesc cărţile: “Subcarpaţii Buzăului” a lui I. Petrescu Burloiu şi “Monografie” (a comunei Cătina) a Prof. dr. Marius Constantinescu. I. Petrescu Burloiu prezintă un extras din tipăritura lui Bebe Iorgulescu de la anul 1892, în care se spune: “Mai târziu, când satul s-a mărit iar aceste posibilităţi au devenit insuficiente, locuitorii s-au mutat în apropierea fostului schit zidit în sec. XVIII de Spiridon Călugărul, de unde au întemeiat satul Fundu Cătinei. D-l profesor Marius Constantinescu, in Monografie, scrie: “Cea mai veche (din Cătina) este biserica Intrarea Maicii Domnului in Biserică, din Fundu Cătinei, construită înainte de 1595, de Simion Călugărul, moştean înstărit, in locul uneia mai vechi “pentru sufletul său şi pentru sufletele copiilor săi, Fătu şi Lupu”. Pe situl Episcopiei Buzăului şi Vrancei găsim:  “Istoria acestei biserici este strâns legată de istoria unui schit, care a existat în acest sat, dar despre care documentele vorbesc puţin. Aşadar, mai jos de schit, într‑o livadă lângă „Izvorul Mânăstirii”, se află vechea biserică pe care şi‑au construit‑o locuitorii din Fundul Cătinei, după ce nu s‑au mai putut servi de biserica schitului. Este o veche biserică de bârne – poate una din cele mai vechi din judeţ – asemănându‑se mult cu cea de la Starchiojd, sat în judeţul Prahova, care datează de la 1750, numai că îi lipseşte postamentul şi este ceva mai puţin încăpătoare decât aceea. Referitor la data construirii acestei biserici avem urmatoarele date; dl. prof. N. A. Constantinescu menţionează: „S-ar părea că ultimile trei litere din pisanie, ce preced numele zugravului, indică data, însă nu putem fi siguri asupra cifrei miilor; dacă T s‑ar citi Z, am avea anul 1539, ca an de întemeiere a schitului, de către Spiridon Călugărul, cel din fruntea listei de ctitori, şi care dată nu s‑ar depărta mult de a hrisoavelor ce amintesc dania făcută de acest călugăr schitului”. (dl. prof. N. A. Constantinescu confunda schitul cu biserica de enorie). Din studiile cercetate referitoare la acest aşezământ, rezultă că în anul 1933 erau persoane care au făcut precizări refereritoare la data construirii. Astfel, un bătrân relatează că atunci când bunicul său era copil se zugrăvea biserica, iar zugravii îi făceau mustăţi cu pensula. Cum murise pe la 1870 în vârstă de 80 de ani, rezultă că data construirii se poate fixa pe la sfârşitul veacului XVIII. Un alt bătrân cunoştea timpul şi modul aducerii lemnelor pentru construirea lăcaşului, şi fixa ca dată jumătatea secolului XVIII-o informaţie credibilă oferă preotul Nicolae V. Ionescu, parohul bisericii din Cătina din anul 1930, preluată de la preotul Gh. Uruc şi consemnată de I. Frăsineanu. Astfel, după pr. Gh. Uruc, care a cunoscut pisania, data construirii este 1702-1703, deci începutul secolului XVIII-alt motiv care ne face să nu acceptăm anul 1593 este faptul că pe atunci exista schitul şi numai după ce n‑a mai putut fi folosit, în secolul XVIII, s‑a simţit nevoia de noi biserici”. Din cele de mai sus, trebuie remarcat, că Bebe Iorgulescu face o confuzie între biserica veche şi primul locaş de cult, schitul, iar la Marius Constantinescu confuzia este inversă. Mi se pare pertinentă poziţia articolului de pe situl Episcopiei, mai puţin relatarea cu bunicul unui localnic pe care eu nu o cred. Am copilărit în casa, imediat mai sus de biserică, iar bunica mea, decedată în anul 1982, s-a născut în anul 1890. Casa în care locuia fusese construită de străbunicul ei. Cum vârsta la care se deceda înainte trecea frecvent de 80 de ani, cu lejeritate informaţiile deţinute de bunică ajungea la mijlocul secolului XVIII. Cum stăbunicul dumneaei a construit casa la o vârstă matură se poate spune că aceaste a fost construită la sfârşitul secolului amintit. Bunica mea putea avea informaţii referitoare la construirea bisericii după anul 1750. Trebuie să remarc, că bunica mea mi-a povestit, cu lux de amănunte, multe lucruri importante şi chiar mai puţin importante. Nu mi-a transmis niciodată vreo informaţie legată de construcţia bisericii. Nici de la alţi concetăţeni în vârstă, care relatau cu mare plăcere tot felul de evenimente, întâmplări, legende etc., nu am auzit nimic referitor la construcţia bisericii. După cele prezentate, eu consider că biserica a fost construită înainte de anul 1750, deci părere identică ca în articolul Episcopiei. Se pare că după anul 1869, când a început să se slujească in  biserica Sf. Dumitru, construită mai jos, vechea biserică şi-a încetat activitatea, sau a mai funcţionat o perioadă scurtă de timp. Biserica s-a păstrat bine, mai puţin acoperişul, cînd în anul 1972 a fost înlocuită şindrila. Dar şindrila inlocuită atunci  n-a rezistat nici trei decenii, iar în timp de aproape 10 ani de când apa s-a infiltrat prin acoperiş s-au produs distrugeri considerabile, iar restaurarea din anul 2007 a venit ca un ultim colac de salvare. Sunt sigur că dacă nu se îndepărta vechea şindrilă biserica nu ar fi ajuns în stadiul de degradare din 2007. Şindrila noastră nu rezistă mai mult de 25 de ani. Nu interesează pe nimeni ce tratamente făceau strămoşii noştrii la şindrilă de rezista mai bine de trei secole. Nu este rentabil ca toate monumentele istorice acoperite cu şindrilă să reziste 30 de ani. Sunt sigur că mai există oameni în ţara noastră care deţine acest secret. După cum se spune în articolul Episcopiei, biserica a fost restaurată în anul 2007. Referitor la această restaurare se pot spune multe lucruri, nu măgulitoare la adresa bisericii şi mai ales a Ministerului Culturii.                                                           Cum se fac restaurările obiectivelor istorice!
Ansamblul bisericii “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” este declarat monument istoric: BZ-II-a-B-02487 (Cod RAN: 45995.01), se pare, în anul 1987. Deci restaurea bisericii rvenea Ministerului Culturii. Ori în articolul de pe situl Episcopiei Buzăului şi Vrancei “Parohia Valea Cătinei” se spune: “ultimii 50 de ani , biserica , prin neglijenta regimului comunist si a preotilor intrase intr-un proces trist de degradare . In vara anului 2007 , la initiativa PS Epifanie Norocel , Episcop al Buzaului si Vrancei si prin stradania PC Protopop Gheorghe Furtuna si a Dlui. Radu Gheorghe,primarul comunei Catina , biserica a fost restaurata , clopotnita si gardul bisericii au fost reparate”. Niciun cuvînt despre adevăratul proprietar, Ministerul Culturii. În paragraful citat există mai multe inexactităţi ( ca să nu le spun minciuni!). Primua ar fi că, biserica a fost restaurată, prima dată, în timpul regimului comunist când se afla în stare bună. A doua se referă la afirmaţia că preoţii ar fi fost neglijenţi. Poţi fi neglijent cu ceva ce nu ai? Biserica era în grija Ministerului Culturii! Se specifică contribuţia, reală, a Primăriei Cătina (acolo se aminteşte primarul!), dar nu se spune un cuvânt de caracterul electoral al evenimentului după restaurare. Se impune o întrebare evidentă: care a fost contribuţia Ministerului Culturii la restaurarea acestui monument istoric care îi aparţine? Sunt convins că nu o să primesc niciun răspuns, întrebare fiind una neoficială, pusă pe un blog. Dar, cu siguranţă o să fie una dintre alte întrebările pe care o să le adresez, oficial, Ministerului Culturii.Nu am ştiut şi nu ştiu dacă Ministerul Culturii a fost sau nu implicat în restaurarea acestei biserici, dar după desfăşurarea lucrurilor mi-am dat seama de neimplicarea acestei instituții. Restaurarea bisericii era necesară, acoperişul căzuse, iar mai multe bârne erau parţial putrezite. Toate acestea au fost înlocuite. Mare greşeală s-a făcut, însă, la clopotniţă, Din nou o inatvertenţă în articolul Episcopiei, cel prezentat mai sus care spune: “clopotniţa şi gardul bisericii au fost reparate”. În primul rând, gard nu a existat, iar în al doilea clopotniţa a fost demolată şi apoi reconstruită. În timpul lucrărilor mă aflam prin preajmă, am mai spus că locuinţa părintrească era vecină cu biserica. Am văzut că se lucra la dărâmarea clopotniţei şi nu am putut să nu merg să văd ce se întâmplă. Nu mi-a venit să cred că aceasta este dărâmată, pentru că zidul se afla în stare bună. Avea doar o spărtură de aprox. 1 mp în zidul din partea sudică, care putea fi uşor astupată. Muncitorii care lucrau la demolare trudeau din greu izbind cu barosul şi târnăcopul în liantul dintre lespezi. Nisipul umed dintre gresii, de-a lungul secolelor se întărise în aşa fel încât nu mai exista diferenţă de duritate între stratul de niusip şi gresie. De multe ori se spărgea gresia şi nu nisipul cimentat (transformat într-o altă gresie). Se impune o ,evidentă, întrebare: de ce s-a demolat structura din piatră a clopotniţei? Ironic aş putea răspunde: “pentu că astfel nu se puteau face o serie de erori grosolane!” Am întrebat pe muncitorii care lucrau acolo de ce o demolează şi mi-au răspuns că “aşa a fost ordinul superiorilor”. I-am mai întrebat dacă o mai reconstruiesc la fel, mi-au răspuns că da, au fotografie şi specialist care se ocupă de reconstruirea fidelă a obiectivului. Dar care a fost rezultatul reconstrucţiei cu fotografie şi “specialist” vi-l prezint în continuare.    
Imagine   
     Nu au fost respectate cele mai elementare reguli de reconstrucţie și restaurare:   
–  nu a fost respectată orientarea plăcilor de gresie în cadrul zidului; acestea erau aşezate cu latura subţire pe orizontală, iar la reconstrucţie multe dintre ele au fost dispuse cu suprafaţa mare în exterior, parcă era nevoie de estetic!                            –     nu a fost respectată poziţia iniţială a plăcilor sau blocurilor de gresie; dacă orientarea plăcilor de gresie este alta, evident că nu s-a respectet poziţia lor; cunoşteam de când eram copil poziţia unui bloc de gresie cu inscripţii, evident nu mai este acolo;                                                                                                                       
     –    înălţimea zidului este cu aprox. o jumătate de metru mai mică;                                                                                               –    cea mai grosolană eroare o constituie modificarea intrării în incinta bisericii; ca în orice aşezămînt de cult intrarea se face prin clopotniţă, cum era şi în cazul acestei biserici; dar acum este imposibil să mai treci prin clopotniţă pentru că intrarea în aceasta a fost astupată! Citiţi şi vă minunaţi! Cum de s-a produs această monumentală eroare? Greu de răspuns şi pentru inventatori!  Dar, întrebarea, obsedantă pentru mine, pe care o pun încă odată, probabil pentru mine, este: de ce s-a stricat clopotniţa? Nu era în pericol! Cu eforturi financiare, materiale şi fizice, minime putea fi restaurată! Structura din lemn putea fi înlocuită fără nicio legătură cu cea zidită! Mai există un alt motiv, deosebit de important, pentru care sunt intrigat că acest excepţional obiectiv istoric şi, zic eu, arhitectonic a fost demolat, dar în legătură cu acesta voi reveni în curând.                               
 
                           12, 04. 2014                                                               N. Tomescu 

CINE SUNTEM NOI?

Este foarte important pentru fiecare popor să-şi cunoască originile. Rolul determinant in activităţile de cercetare şi interpretare asupra istoriei unui grup etnic, a mai multora sau a unui popor revine istoricilor, arheologilor, etnologilor etc. Procesul de etnogeneză a unui popor este deosebit de complex, se derulează pe un anumit teritoriu si într-o anumită perioadă de timp, de obicei foarte îndelungată, în anumite condiţii naturale, economice, sociale şi mai ales politice. Datorită multitudinii izvoarelor istorice, a descoperirilor arheologice, a datelor incomplete sau a greutăţilor întâmpinate în interpretarea rezultatelor, pot rezulta mai multe teorii. Cercetătorii, indiferent din orice domeniu, ar terbui să fie conştienţi că, teoria rezultată din cercetări şi interpretări, este o teorie şi nu o lege, deci poate să nu fie în totalitate  corectă sau chiar  falsă. Din căte am citit, referitor la procesul de etnogeneză a poporului român, aproape toţi cercetătorii români par singurii deţinători ai adevărului, nu aceptă alte argumente. Există şi teorii aberante, lipsite de un suport real, partizane, ce servesc interesele unui anumit grup. Procesul de formare a poporului român (etnogeneză) este deosebit de complex, se desfăşoară pe o perioadă foarte mare de timp, în condiţii dintre cele mai vitrege. Nu este suficient să consideri etnogeneza poporului român plecând de la momentul cuceririi Daciei de către romani, trebuie căutat mult în istorie, pentru a determina originea dacilor şi lungul lor drum, presărat cu multe dificultăţi, peste care nu au putut trece decât cei mai puternici. Este clar că triburile geto-dacice fac parte din comunitatea mult mai vastă, a tracilor, ce se întindea, în ultimele secole ale ultimului mileniu îCr., din Europa centrală şi Alpii elveţieni, în vest, până pe Nipru, în est,  Pen. Asia mică în sud-est, nordul Greciei în sud, până în Pen. Istria în sud-vest. În nord limita tracică urmărea rama carpatică. Nu pot să fiu deacord cu adepţii teoriei romanizării dacilor care îi fac pe adepţii teoriei tracice, comunişti, extremişti, legionari, fascişti, trădători de neam şi ţară etc. Trebuie să vă spun, de la început, că sunt adeptul, nepătimaş, al teoriei  originii daco-geto-tracică a poporului român, cu o influenţă minimă a romanilor. Studiul civilizaţiei tracice are la bază descoperirile arheologice şi scrierile vechilor cronicari sau învăţaţi ai antichităţii. În privinţa aceasta mai sunt multe de făcut, mai ales de către arheologii şi cercetătorii români. În general descoperirile arheologice de până acum, coroborate cu scrierile cronicarilor vremii ne dau istoria aproximativă a tracilor. Întrepretările diferite a scrierilor şi descoperirilor, ezitările, intreruperea sau anularea unor cercetări arheologice sau a unor programe  în problema tracică, pun sub semnul întrebării unele teorii sau interpretări oficiale ale istoriei. Datorită acestor probleme, inerente peste tot în lume, au apărut mai multe teorii referitoare la etnogeneza poporului român. Prima teorie , prezentă şi la noi în mai toate manualele de istorie de la toate nivelurile, este cea a formării poporului român prin simbioza daco-romană. La temelia genezei poporului român stau romanii cuceritori, care au staţionat în număr foarte mare, aprox 70000, pe toată perioada cuceririi şi coloniştii, neaparat cunoscători ai limbii latine, veniţi în Dacia. A doua teorie, renegată de cercurile oficiale, indică drept temelie a etnogenezei elementul tracic. Spaţiul mare de răspândire al triburilor tracice, existenţa mai mult decât milenară pe aceste teritorii, cultura, obiceiurile, perioada scurtă a colonizării Daciei şi nu în ultimul rând descoperirile arheologice, sunt argumente ale acestei teorii. O altă teorie, cea a lui Rösler, susţine că poporul român şi limba română s-au format în Peninsula Balcanică în perioada Evului Mediu timpuriu, după care populaţia a migrat la nord de Dunăre, la începutul celui de-al doilea mileniu creştin.Tot de la sud de Dunăre s-ar fi aflat românii şi cuvântul lui Hristos, de la populaţiile slave din zonă, susţine Rösler. De peste o sută de ani, istoricii, arheologii, lingviştii şi teologii români se întrec să probeze caracterul „fantastic” al teoriilor austro-ungare. Rösler continuă și dezvoltă în această lucrare teoriile ale altor autori, ca de exemplu Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder și Johann Christian von Engel, cu privire la formarea poporului român în regiuni situate în sudul Dunării. Această teorie a fost combătută de Alexandru Dimitrie Xenopol, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga și alți istorici români și străini.(după Wikipedia).

Prima teorie, ce a romanizării dacilor, în mare, ar fi următoarea:

Formarea poporului român şi a limbii române

Etnogeneza românească se înscrie în procesul general European de formare a poparelor si a limbilor neolatine europene;  s-a desfasurat la nord si sud de Dunare; coordonatele ei esenţiale au fost sinteza si simbioza daco-romana şi asimiliarea slavă; limba română este fundadamental-romanică, dar păstrează elemente dacice si influenăe slave;

Poporul român

În 106 Dacia devenea provincie romană, dar avea deja un anumit nivel de civilizaţie; dacii au dăinuit sub stapanirea romană şi au format alături de coloniştii romani populaţia daco-romană; în 271 împaratul Aurelian a retras,în sudul Dunării numai armata si administraţia; majoritatea daco-romanilor şi-au continuat viaţa in ţinutul Carpato-Danubian; rolul primordial în romanizarea dacilor l-au avut soldaţii si coloniştii Romei, din a căror simbioză au rezultat daco-romanii; în timpul migraţiilor daco-romane au trăit la nordul Dunării si au reprezentat baza procesului de romanizare;  raspândirea creştinismului în limba latină şi legăturile cu Imperiul Roman au avut influenţe romanizatoare pană la venirea masiva a slavilor;  trecerea masivă a slavilor la sudul Dunării a crescut ponderea elementului romanic în fosta provincie Dacia şi a dus la asimilarea slavilor rămasi la nord de Dunare;  rezultatul acestui îndelungat proces a fost aparitia poporului român;

Limba română

A apărut paralel cu formarea poporului român;  limba latină populară a întegrat si elemente din limba dacilor rămase până astazi in vocabularul limbii române şi care se referă la ocupaşii şi cadrul natural; după venirea slavilor au intervenit schimbări fonetice si de vocabular; acesta nu a modificat caracterul fundamental romanic al limbii române, al carei vocabular le conţine.

A treia teorie, denumită şi teoria lui Rösler este următoarea:

La sfarşitul secolului al XVIII-lea, în condiîiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Romane, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunare ăi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler in lucrarea „Studii asupra românilor”. Lucrarea lui a aparut în condiţiile creşterii mişcarii de emancipare a românilor din Transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri stravechi. R.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor, care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunare, adică atunci când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii, saşii şi secuii. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau.

Argumentele lui Rösler erau urmatoarele:

Dacii au fost nimiciţi în razboaiele cu romanii;  dacii nu au putut fi romanizati in doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane in Dacia);  provincia Dacia a fost părasită în întregime de populaţie la 275;  limba româna nu conţine cuvinte germanice vechi, deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor;  există cuvinte asematoare în limba română şi albaneză, dovadă a convieţuirii lor la sud de Dunare;  nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea;  dialectul daco-roman cel de la nord de Dunare se aseamană cu dialectul macedono-roman de la sud de Dunare;  prezenţa influenîei sud-slave asupra Bisericii românilor; românii erau păstori nomazi.

Această ultimă teorie este aberantă, ea a fost demontată cu uşurinşă de istorici şi nu numai, aşa că nu o să mai revin la ea. Totuşi, ea menţionează un argument care mi se pare corect şi anume că dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani. Este clar că ideea romanizării dacilor pierde adepţi în ultimul timp odată cu ofensiva teoriei superiorităţii elementului daco-tracic în Europa antică şi medievală. Unii adepţi ai primei teorii încearcă cu disperare să o cosmetizeze, să o completeze, aducând noi date în sprijinul celor existente, dar la fel de neargumentate. Ei ştiu foarte bine care sunt scăpările teoriei lor. Se apără cu disperare, nu pot concepe că preţioasa lor operă ar putea ajunge la coşul de gunoi dacă ar fi deacord cu o altă teorie. Nu sunt pătimaş, încerc să depistez temeinicitatea şi scăpările ambelor teorii care au rămas în dezbatere. Încep cu analiza argumentului primei teorii referitor la romanizarea dacilor. Argumentele acestei torii le-am prezentat mai sus. Se zice că “rolul primordial în romanizarea dacilor l-au avut soldaţii si coloniştii Romei, din a cărei simbioză cu dacii au rezultat daco-romanii, iar mai târziu românii”. Cuvântul simbioză este total nepotrivit, nicăieri în lume cuceritorii nu au fost primiţi cu flori. Din contră, sentimentele cuceriţilor sunt de respingere, de frică. Romanii,  cuceritorii Daciei,  au schimbat destinele unei naţii, a unui popor viteaz şi mândru, nu pot fi priviţi ca pe nişte salvatori carea ne-au scos din primitivism. Nu aveţi domnilor istorici, nici un dram de patriotism în sufletele voastre? Chiar dacă această teorie ar fi adevărată nu putem să-i slăvim pe romani! Dacă nu erau ei, noi ne pierdeam în negura timpului? Nu cred!  Până la invadarea Daciei de către romani strămoşii noştrii, fie că se numeau daci, geţi sau traci au dăinuit vitregiilor vremurilor. La venirea romanilor ei erau organizaţi, erau o forţă, dovedită şi în luptele cu romanii, nu aveau nevoie de aceştia pentru a se apăra. Spuneţi-mi domnilor academicieni, doctori docenţi în istorie sau alte ştiinţe, ce ajantaje au adus poporului român cuceritorii romani? Eu nu le văd. Aş putea spune că ne-au adus munai nenorociri. Dacii nu au trăit în “simbioză” cu romanii ci, într-o primă etapă, au fugit de ei, dat fiind cruzimea romanilor în războaie şi mai ales în războaiele romano-dacice. Ştiţi prea bine că romanii se autointitulau, “tăietori de daci”, dar nu scoateţi o vorbă, în schimb îi faceţi pe daci: păgâni (când toată lumea ştie că aveau zeii lor), beţivi, violenţi, primitivi, săraci, sălbatici, femeile dacilor, după teoria voastră, rezultă că erau cele mai mari curve, etc. Speriaţi de cruzii năvălitori, dacii au fugit în munte, de unde cu greu au mai coborât. De fapt nu au trebuit să fugă prea mult pentru că ei trăiau de mult timp în “simbioză” cu muntele. Nu se spunea despre daci că erau păstorii romanilor? Da, erau păstori, dar nu ai romanilor, şi nu numai păstori, cunoşteau şi ceva agricultură. În această privinţă avem dovezi din belşug. Dacă tot am pomenit de agricultură nu pot să nu mă mir, că românilor, proaspăt ieşiţi din „sinteză şi simbioză”, li s-a arătat plugul de către slavi! Mi se par total nepotrivite cuvintele sinteză şi simbioză folosite de istorici, când se referă la procesul de „romanizare a dacilor”. Dacă studiaţi dex-ul, cu greu înţelegeţi contextul în care sunt folosite. Cuvîntul simbioză este împrumutat din bilogie care înseamnă „formă de conviețuire reciproc avantajoasă între două specii diferite de organisme”, iar pentru sinteză cu greu am descoperit o semnificaşie potrivită: „îmbinare a două sau a mai multor elemente care pot forma un tot”.  Dar să revin la „avantajele” noastre în urma cuceririi romane. Romanii au şters orice formă dacică sau geto-dacică de organizare statală. Dacă nu erau romanii, incipientul stat dac evolua. Ei au cucerit provincia locuită de daci şi au denumit-o Dacia, sub administraţie romană până la retragerea, probabil anul 271. După care, Dacia a dispărut pentru totdeauna. Popoprul dac şi-a pierdut identitatea. Au trebuit să-şi lingă rănile lăsate de „salvatorii romani” aproape un mileniu. Dacă nu veneau romanii, nu văd cine ar fi împiedict populaţiile geto-dacice din spaţiul românesc, ajunse într-un stadiu înaintat de dezvoltare administrativă şi statală, să se unească sub un mare şi unitar stat.  Continuitatea ar fi fost evidentă şi nu ar mai fi putut nimeni să emită fel de fel de ipoteze care mai de care mai fanteziste. Dacă exista un stat dac puternic unele popoare din Europa, astăzi nu mai existau. În teoria oficială se spune că, după retragerea romană până la primele atestări documentare din secolele IX – X, a continuat procesul de romanizare a populaţiei rezultate în urma simbiozei daco-romane, sau după cei mai mulţi romano-dacă. Deci poporul român nu a apărut  aşa de repede, este normal, numai că achiziţiile romane au trebuit aprofundate de către toate triburile din spaţiul carpato-danubiano-pontic câteva secole bune după retragerea romanilor.  Ridicol, nu?  Dar să revenim la romanizarea dacilor. Dacii, care locuiau mai mult în regiunile montane, nu şi-au părăsit locul de baştină de dragul romanilor ca să-şi ridice aşezări în apropierea garnizoanelor şi cetăţilor lor pentru a-i alimenta cu produse, pentru a putea învăţa limba latină, sau ca femeile dacilor să fie mai aproape de iubiţii lor romani din armată sau administraţie. Dacii erau elevi sârguincioşi, oriunde erau învăţau limba latină. Ba mai mult, erau buni şi convingărtori profesori, fiind în armata romană, învăţau musai latina, iar când se întorceau acasă, toată suflarea familială luau lecţii de latină. De dragul romanilor, au început să vină în Dacia romană şi persoane importante, influente şi profitoare din zona liberă, care au invadat imperiul pentru a învăţa limba latină şi a dobândi nepreţuita cetăţenie romană. Întorşi în ţinuturile lor libere, i-au învăţat şi pe ai lor limba latină. În câteva secole bune după retragerea romanilor, s-a produs „desăvârşirea” procesului de romanizare în urma căreia a apărut poporul român şi limba romînă. Un alt argument în defavoarea romanizării dacilor este faptul că pe teritoriul ţării noastre nu a rămas niciun dialect al dacilor, presupus nelatin. La sudul Dunării au rămas mai multe dialecte aparţimând populaţiei autohtone şi chiar limbi (greaca, albaneza). Ar fi rămas într-o anumită regiune o anumită populaţie care să fi păstrat, aproape nealterată, limba dacă. Şi la noi în ţară există numeroase minorităţi care şi-au păstrat limba, tradiţiile etc. Aşa de slab a fost marele neam al tracilor să pierdă tot ce a moştenit şi păstrat cu sfinţenie de-a lungul mileniilor în doar câteva secole? Numai aparent au pierdut, pentru că limba lor era aproape identică cu a romanilor.  Asimilarea a fost uşoară şi uniformă pe tot teritoriul dac. Dacă ar fi existat dialecte din limba dacilor am fi avut certitudini, aşa că… Elementul românesc nu l-au pierdut nici dialectele vorbite de populaţiile româneşti de la sud de Dunăre. Dacă în perioada antică şi la începutul evului mediu nu au existat legături strânse dintre triburile tracice de la nord şi sud de Dunăre, atunci aceste dialecte provin din limba tracă şi am putea spune că a fost tot o limbă latină. Marele dezavantaj al populaţiilor tracice este acela că nu au avut o limbă scrisă, nu avem o dovadă de netăgăduit în favoarea  uneia sau alteia dintre  ipoteze sau teorii. Lipsa dovezilor scrise dă naştere speculaţiilor. Un exemplu concludent asupra păstrării limbii şi a obiceiurilor îl constituie ţiganii. Ei au trăit aproape un mileniu printre populaţii străine şi nu şi-au pierdut identitatea, iar dacii în 165 de ani au pierdut tot patrimoniul lor lingvistic şi cultural, multimilenar. Dacii au fost „asimilaţi” aproape total de romani, rezultând un popor cu un fond genetic foarte solid! Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă limbile lor nu ar fi fost foarte apropiate. Spun asta pentru că, influenţele ulterioare asupra limbii române au fost neânsemnate, cu toate că perioada de ocupaţie a altor năvălitori a fost mult mai mare. Este vorba de influenţele slave, cumane, turcice şi ungureşti. Cum de noua limbă română a rezistat aproape un mileniu presiunilor continue la care au fost supuşi românii din Transilvania de către unguri? Nu este o dovadă clară că un popor nu poate fi asimilat în mai puţin de două secole? Se mai invocă în sprijinul teoriei latinităţii noastre, faptul că romanii nu s-au retras în totalitate din Dacia şi că ei ar fi mai rămas în Oltenia, Muntenia şi Banat, drept pentru care s-a construit şi un pod peste Dunăre. Acesta nu ar putea fi un argument, dacă ar fi fost aşa, perioada mai lungă de locuire a romanilor ar fi produs diferenţe esenţiale între dialectele din aceste provincii şi restul. Ori diferenţa cea mai mare mi de pare între dialectul bănăţean şi cel oltean. Mai mult, Dobrogea a fost ataşată imperiului roman încă din secolul I îCr. şi a rămas în imperiu mai bine de un mileniu. Oare există diferenţe de limbă între românii din Dobrogea şi cei din oricare regiune din România? Chiar au învăţat dacii ocupaţi sau liberi la perfecţie limba latină de nu există diferenţe, decât minore, între dialectele din România? Bineânţeles că nu. Aceste diferenţe minore nu se pot pune decât pe latinitatea limbii vorbite de geto-daci. Să acceptăm ideea simbiozei şi cea a asimilării dacilor în teritoriile ocupate de romani, dar este aberant să susţii că dacii liberi şi-ar fi schimbat limba numai prin contacte cu populaţia din Dacia romană. Unii istorici, în disperarea lor lansaeză ideea că dacii liberi ar fi fost atraşi şi ar fi venit şi ei drept colonişti în Dacia. Atunci de ce atacurile repetate ale dacilor liberi asupra colonizatorilor romani? Ştiţi de legătura dintre cumani şi români? Ei au convieţuit cu românii din Muntenia şi Moldova aproape trei secole, iar influenţa lor lingvistică este aproape nulă. Sau limba latină este precum o gaură neagră? N-aş spune, nu aceeaşi lucru se poate spune despre sinteza sau simbioza cu grecii, din contră cu timpul latina a fost înlocuită cu greaca în întreg imperiului bizantin. Prezint în continuare un articol care pune la îndoială teoria oficială a romanizării dacilor:

Omul care a avut acces la documente secrete din biblioteca Vaticanului: “Limba latină se trage din cea română, nu invers”. Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la toate documentele secrete din biblioteca Vaticanului, a făcut recent o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai. El a declarat că latina cultă se trage din limba română străveche, nu invers, cum se credea până acum! Detalii în continuare:

Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea (foto), unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.r.)”. Această declaraţie o puteţi vedea pe internet, la adresa www.youtube.com/watch?v=Nue1A3PoJrg, adică în filmuleţul de mai jos, de la minutul 50:50 pana la 53:13:

România, Grădina Maicii Domnului

Cu alte cuvinte, teoria conform căreia romanii au cucerit o parte din Dacia, iar dacii, inclusiv cei din teritoriile necucerite de Roma, şi-au abandonat limba strămoşilor lor şi au început să vorbească latina e falsă. Conform declaraţiei lui Ledwith, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori: vorbeau deja limba din care se născuse chiar latina. Din această perspectivă, românii apar drept unul şi acelaşi popor cu dacii, continuatorii direcţi şi legitimi ai acestora. Mai mult, ar rezulta că şi romanii ar fi fost neam tracic. Menţionăm că Miceal Ledwith este o personalitate irlandeză care nu are interese personale în România. De asemenea, reamintim că Papa Ioan Paul al II-lea a spus, cu ocazia vizitei în ţara noastră, din anul 1999, că România este “Grădina Maicii Domnului”. În această ordine de idei, se pune întrebarea: ce ştiu cei de la Vatican despre noi, iar noi habar nu avem?

Genetic, nu ne-am schimbat de 5.000 de ani, suntem tot daci

Un studiu de paleogenetică, realizat între anii 2003-2006, a arătat că, genetic, suntem daci, iar teoria latinizării făcute de Imperiul Roman este falsă.

Studiul, realizat de dr. Georgeta Cardoş , specialist în genetică, cu sprijinul Universităţii din Hamburg, Germania, a pornit de la ţesuturi osoase recoltate din peste 20 de situri arheologice din România, de la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor care au trăit aici cu 5.000 de ani în urmă. Datele genetice obţinute au fost comparate cu cele ale românilor de astăzi. Concluzia a fost că între actuala populaţie a României şi cele care au trăit pe teritoriul acestei ţări cu 5.000 de ani în urmă există o clară înrudire genetică, iar fondul de bază dovedeşte continuitatea şi legătura strânsă cu populaţia străveche, adică cu dacii, ramura nord-dunăreană a marelui neam tracic.

Referitor la studiul amintit mai sus nu pot să nu reproduc aici, articolul postat pe blogul “Adevărul desapre daci” de dl. Daniel Roxin – extras din cartea Spiritul dacic renaște:

Studiul de paleogenetică care a bulversat România. Nu suntem urmașii Romei!

Postat de addaci in Dezvăluiri, Emisiuni TV

Ceea ce a bulversat, probabil, cel mai mult spațiul media românesc în cursul anului 2012, a fost studiul de paleogenetică realizat în Germania de domnul Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană și Antropologie al Universității din Hamburg, și doamna Dr. Georgeta Cardoș, cercetător științific biolog, specialist în genetică.

Potrivit concluziilor acestui studiu, populația actuală a României este clar înrudită cu populațiile care au locuit pe teritoriul României în epoca bronzului și a fierului, adică acum 2.500 – 5.000 de ani, un lucru care pune în evidență continuitatea acestui popor, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei. Înainte de a aduce în discuție și celelalte concluzii uimitoare ale studiului, care răstoarnă teoria romanizării Daciei și a descendeței romane a poporului român, să vedem ce este paleogenetica și ce a presupus această cercetare, realizată în Germania, pentru a fi cu bine dusă la capăt…

Prin urmare, am putea spune că Paleogenetica este o “fereastră“ către trecutul omenirii. Fiind un domeniu de studiu al ADN-ului vechi și degradat, Paleogenetica poate aduce informații importante despre originea și evoluția omului și a genomului uman, migrațiile populațiilor umane, relațiile de înrudire ditre populațiile umane vechi și cele actuale. Așadar, ne poate spune, printre altele, cine ne sunt strămoșii reali. Iar strămoșii noștri reali nu sunt romanii, ci traco-geto-dacii. Cum s-a ajuns la această concluzie și la altele, chiar și mai șocante?

Iată povestea acestui studiu de paleogenetică: în toamna anului 2001, în urma unei discuții purtate între domnul Decan al Facultății de Biologie (Universitatea București), Prof. univ. dr. Călin Tesio și domnul Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, se naște ideea realizării unui studiu de paleogenetică având ca scop determinarea originii poporului român. Un astfel de demers presupunea compararea genetică a unor rămășițe osoase aparținând populațiilor vechi care au trăit pe teritoriul României cu situația genetică actuală a populației acestei țări, pentru a se verifica gradul de înrudire.

În proiect s-au alăturat, pe parcurs, antropologii Andrei Soficaru și Nicolae Mirițoiu de la Institutul de antropologie Francisc Rainer al Academiei Române, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. O altă cantitate de material osos a fost pusă la dispoziție, pentru studiu, de doamna dr. Alexandra Comșa de la fostul Institut de Tracologie al Academiei Române. În total, studiul a avut la dispoziție material osos din peste 20 de situri din România (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50  de indivizi aparținând populațiilor vechi (22 din epoca bronzului, 28 din epoca fierului).

În ceea ce privește probele de sânge de la populația actuală a României, acestea au fost obținute prin sprijinul doamnei Prof. dr. Emilia Iancu, Director al Muzeului Omului din Ploiești și al Muzeelor de Științe Naturale din Regiunea Prahova, respectiv prin sprijinul doamnei Dr. Dorina Bănică, de la Institutul Marius Nasta și Clinica de Ftisiologie București.

Și cum o cercetare întinsă pe mai mulți ani (2003-2006) are și cheltuieli importante, precizez faptul că acestea au fost finanțate majoritar din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană și Antropogie al Universității din Hamburg, Germania, prin sprijinul domnului Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, directorul instituției, de DAAD – Germania și prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene.

Munca efectivă de cercetare a fost realizată de doamna Dr. Georgeta Cardoș, în cadrul lucrării de doctorat a domniei sale, o muncă dificilă și de lungă durată în care condițiile de securitate ale probelor genetice au fost atât de stricte, pentru a preveni contaminarea, încât până și curățenia din laborator a fost realizată exclusiv de doamna Dr. Georgeta Cardoș.

Având la dispoziție toate aceste informații, putem înțelege foarte ușor complexitatea demersului și prestigiul științific incontestabil al persoanelor și instituțiilor implicate.

Concluziile studiului s-au dovedit, până la urmă, bulversante pentru spațiul românesc deoarece ele răstoarnă principala teză a istoriei României, cea a etnogenezei poporului român. Dar pentru a evalua în ansamblu șocul cultural provocat de prezentarea publică a concluziilor studiului, să le prezentăm:

–          Între actuala populație a României și populațiile care au trăit pe teritoriul acestei țări acum 2.500 – 5.000 de ani există o clară înrudire genetică, ceea ce vorbește despre o continuitate incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri. Chiar dacă există și urme genetice aparținând diverselor populații migratoare care au trecut pe aici, fondul genetic de bază dovedește continuitatea și legătura cu populațiile vechi;
–          Actuala populație a României se înrudește genetic în special cu populațiile Greciei și ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spațiu locuit cândva de traci, cu care s-au și amestecat, și doar într-o mică măsură cu populația italiană;
–          S-a mai dovedit, iar aceasta este cea mai șocantă concluzie a studiului, că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiți genetic cu populațiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani. De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor.

Totuși, există o aparentă contradicție: dacă noi suntem urmașii traco-geto-dacilor, iar o parte dintre italienii au la rândul lor rădăcini tracice, de ce astăzi românii și italienii se înrudesc genetic atât de puțin?

Explicația pare să fie cât se poate de simplă: la sosirea tracului Enea (considerat de istoricul roman Titus Livius, fondatorul Romei ) în penisula italică, aici trăiau și alte triburi cu rădăcini tracice – venetii și etruscii, aceștia din urmă dând primii regi și alfabetul noului regat, viitoarea Romă Imperială. Totuși, în penisula italică trăiau, în afara populațiilor cu rădăcini tracice, și populații aparținând altor familii etnice – sabinii și samniții.

În timp, aceste popualții s-au amestecat între ele. Apoi, Roma Imperială a dus o politică agresivă de amestecare a populațiilor în interiorul Imperiului. Astfel, dacă ne referim doar la capitala Roma, constatăm că avea un număr important de cartiere etnice – cartierul grecesc, evreiesc, hispanic ș.a.m.d.

Nu în ultimul rând, pentru aproape 1.400 de ani, între  476, anul căderii Romei și 1861, anul unificării Italiei, Italia nu a existat ca stat național, această perioadă fiind marcată de o serie de invazii și strămutări de populații… Cu alte cuvinte, istoria penisulei italice este marcată de trei etape esențiale în care populațiile cu rădăcini tracice s-au amestecat cu celelalte, diluându-și semnificativ contribuția etnică în acest spațiu…

Iata că, privind din această perspectivă, orice aparentă contradicție dispare, deoarece putem înțelege de ce, astăzi, deși o parte dintre italieni, în special cei din nord, se mai înrudesc genetic cu populațiile care au locuit în spațiul carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani, populațiile României și ale Italiei, în ansamblul lor, se înrudesc genetic foarte puțin.

În concluzie, rezultatele studiilor de paleogenetică sunt intărite de izvoarele istorice iar mesajul final este cât se poate de limpede: nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor!

Cu toate că acest studiu de paleogenetică are o importanță uriașă în stabilirea adevărului istoric, cu toate că concluziile lui sunt extrem de folositoare interesului național, istituțiile statului român și forurile academice și universiatare românești care au căderea să îl cerceteze, îl ignoră cu o impardonabilă indiferență!

Fiind curios să aflu dacă autorii studiului au fost contactați de reprezentanții statului român sau de vreo instituție academică ori universitară care să își arate, în mod oficial, intersul pentru acesta, i-am întrebat, atât pe doamna Dr. Georgeta Cardoș, cât și pe domnul Prof. Alexander Rodewald, despre o astfel de posibilitate. Răspunsul a fost NU! A existat o singură situație în care cineva de la Academia Română a dat un telefon vorbind despre o posibilă expunere pe această temă, dar apelantul nu a mai dat niciun semn de viață după aceea… În rest, tăcere maximă. Și atunci apare fireasca întrebare: cui slujesc reprezentanții Statului Român din politică, cercetare sau învățământ?!…

Pentru că sunt trei concluzii mari și late născute din acest studiu de paleogenetică, concluzii care vin în sprijinul păstrării integrității teritoriale a României, în folosul restabilirii adevărului istoric și a recuperării demnității poporului român:

1. Conform rezultatelor studiului de paleogenetică, poporul român se dovedește a fi continuatorul populațiilor de acum 2.500 – 5.000 de ani și locuitorul de drept al acestor melaguri, un lucru extrem de important, astăzi, când pretențiile revizioniste maghiare încep din nou să se amplifice.

2. Faptul că această cercetare confirmă dovezile istorice care ne spun că romanizarea Daciei nu a fost posibilă și nu s-a produs, că suntem un popor mai vechi, continuator al „nemuritorilor” daci, este un motiv de mai mare mândrie națională decât acela de a fi rezultanta unei etnogeneze formate ca urmare a unei presupuse împreunări a femeile dace cu un amestec multietnic de coloniști și soldați ai Imperiului Roman.

3. Nu în ultimul rând, confirmarea surselor istorice care spun că romanii aveau la rândul lor rădăcini tracice, nu face decât să ne mărească și mai mult respectul față de adevăratele nostre rădăcini, cele traco-geto-dacice, să ne redea și mai mult demnitatea națională furată!

De aceea, cred că toți ar trebui să medităm la următoarele întrebări: Îi putem considera loiali României și poporului român pe politicienii, academicienii și istoricii care ignoră sau combat acest studiu (fără ca măcar îl cerceteze!!!), în condițiile în care concluziile lui sunt eminamente benefice pentru noi, românii?! De ce să ignori sau să lupți cu înverșunare împotriva acestor rezultate, dacă iubești România și Românii?!

“Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare….”                                                                          Sursa: Ion Enache

După cum vedeţi prezint aici câteva articole din care se desprind câteva argumente solide în legătură cu originea noastră şi cu rolul strămoşilor noştrii în istoria Europei. Ce mă intrigă este faptul că istoria, zic eu adevărată, este prezentată de către istorici şi cercetători străini, iar instituţiile oficiale şi mediile academice din ţara noastră tac, nici măcar nu neagă aceste noi descoperiri sau argumente ce contrazic teoria oficială. Dacă nu eşti deacord cu ceva, iei poziţie şi încerci să demontezi ceea ce iţi contrazice teoria. Mi se par lipsite de o bază ştiinţifică sau de logică unele argumentele invocate de teoria romanizării dacilor. Se desprinde din varianta romanizării că principalii actori ai romanizării, ar fi legiunile romane care au staţionat în Dacia. Se spune că erau vreo 70000 de soldaţi (după alţi cronicari 50000). Câţi dintre ei erau romani? Cronicarii timpului ne spun că aceste legiuni veneau din diferite regiuni ale imperiului: Panonia, Balcani, Asia mică, Pen. Iberică etc. Pot spune că mai mult de jumătate dintre ei nu cunoşteau latina. Cine a făcut armata ştie cât timp are soldatul pentru a merge la femei. Să zicem că unii dintre ei au ajuns şi acolo, dar nu atât de mult timp încât să  înveţe femeile dace limba latină, ba chiar şi familia lor.  Dacii din armata romană, în puţinele zile de permisie, cred că aveau altceva de făcut decât să-şi înveţe familia latina, pe care nici ei nu o stăpâneau prea bine. Despre biserică, ce să mai zicem, în perioada respectivă creştinismul era interzis în imperiu. Să fie clar, romanii nu au venit în Dacia să-i romanizeze pe daci. Altele au fost obiectivele lor, pe care după ce le-au îndeplinit au plecat. Ne spun istoricii că principalul obiectiv ar fi fost împiedicarea dezvoltării statului dac care putea deveni periculos pentru imperiu, aveau experienţa lui Burebista. Eu aş zice că principalul motiv l-a constituit bogăţiile dacilor.  Aş dori ca teoria daco-geto-tracică să fie adevărată, nu doar pentru că am considerat mai credibile argumentele acesteia, dar şi din patriotism (nu naţionalism), din mândrie naţională. Cel mai important argument al primei teorii este cel lingvistic. Este clar că limba română face parte dim familia limbilor latine. Toată lumea este deacord cu acest lucru, dar argumentele celor două teorii sunt diametral opuse. Prima teorie explică latinitatea limbii noasre prin romanizare dacilor a căror limbă era una nelatină.  A doua teorie consideră limba tracilor ca fiind una latină. Trebuie să avem încredere în lingvişti, care spun că 60% din vocabularul esenţial al limbii române este latin, iar aprox. 7%  este din limba dacică. Noi, adepţii teoriei tracice, trebuie să căutăm răspunsuri acolo unde argumentele sunt neconvingătoare. Pentru a afla adevărul trebuie să răspundem la câteva întrebări:

–          Limba tracilor a fost una latină sau nu?

–          Dialectele vorbite de populaţiile de origine română din sudul Dunării, cu asemănări evidente cu limba romînă, sunt relicve ale limbii tracilor sau ele derivă din limba română?

–          Care este legătura dintre limba română şi cea albaneză? Albanezii susţin că sunt urmaşii ilirilor, alţii susţin că sunt urmaşii unui trib tracic.

Încerc să-mi dau cu părerea asupra unora din întrebările de mai sus. Lingviştii noştrii ne spun că în vocabularul esenţial al limbii române exiată 150-160 de cuvinte geto-dacice, iar aprox. 60 de cuvinte dintre acestea se regăsesc în dialectele aromân si meglo-român şi istro-român. Probabil istorici omit să ne spună câte cuvinte din aceste dialecte sunt latine, întâlnite şi în vocabularul limbii române. Se încearcă cumva să credem că aceste dialecte nu sunt latine? În alte scrieri se recunoaşte că, cele trei dialecte fac parte din limba româna comuna (sau protoromâna), care s-a format pe întreg spatiul Carpato-Danubiano-Balcanic. Întrebarea a doua este esenţială în abordarea celor două teorii, a romanizării dacilor sau a continuităţii geto-dacilor. Dialectelor amintite, din Peninsula Balcanică, provin din limba tracă, sau din limba română? Adepţii fiecărei teorii ar răspunde fără ezitare în favoarea teoriei lui.  Din lucrarea Dialectul Aromân, de Matilda Caragiu Marioţeanu se spune: “Românii, sau armâńl′i, cum îşi zic ei, sînt după dacoromâni cei mai numeroşi dintre vorbitorii dialectelor româneşti. Numărul lor nu se cunoaşte cu precizie. El s-ar ridica, după Th.Capidan, la 300000—350000, repartizaţi astfel: 150000 în Grecia, 100000 în R.S.F.Iugoslavia, 65000 în R.P.Albania şi 40000 în R.P.Bulgaria. Alte statistici dau cifre care variază între 160000 şi 600000. În cursul veacurilor mulţi aromâni şi-au pierdut graiul, deznaţionalizîndu-se; de aceea numărul lor scade pe zi ce trece. Cei mai mulţi aromâni se află în Grecia. Aşezări străvechi se întîlneau odinioară pînă în Acarnania şi Etolia; astăzi ei sînt răspîndiţi în mase compacte în Tesalia şi Epir de-a lungul muntelui Pind. Centre mai importante: Aminciu, Avdela, Samarina, Lăsun, Perivoli, Larisa. Spre răsărit, grupuri de aromâni trăiesc în regiunea muntelui Olimp, iar spre nord,în jurul oraşului Salonic. Spre apus, în regiunea muntelui Γramos, se întinde marea tulpină a aromânilor γrămusteni. Locul lor de obîrşie este muntele Γramos, o prelungire a Pindului, unde a strălucit acum trei veacuri Γramustea, arsă pînă la temelii de turci. Aromânii din acest oraş s-au răspîndit în alte localităţi din Grecia şi R.S.F.Iugoslavia. În R . P. Albania trăiesc muzăchiarii (din Muzachia, cîmpia care se întinde de-a lungul mării), fărşeroţii din regiunea Coriţei şi aromânii din oraşele R.P. Albania (Berat, Durazzo, Tirana, Cavaia, Elbasan), la origine tot fărşeroţi. În secolul al XVIII-lea s-a dezvoltat marele centru cultural, religios din Balcani, Moscopole, distrus pe vremea lui Ali-Paşa. În R . S . F. Iugoslavia, mase compacte de aromâni se găsesc în jurul Bitoliei. Grupuri răzleţe apar în toate oraşele Iugoslaviei. Graiul acestor aromâni prezintă unele particularităţi care-l apropie de acela al megleniţilor, ceea ce l-a făcut pe G. Weigand, şi apoi pe Th. Capidan, să vadă în el un grai meglenit (idee la care Th.Capidan a renunţat în cele din urmă). Aromânii din R . P. Bulgaria nu formează grupuri dense; în partea de apus a ţării însă, şi înspre sud, ei sînt răspîndiţi prin numeroase localităţi”. Din fragmentul de mai sus se desprind, încă, arii mare de răspîndire a aromânilor , iar numărul lor nu este de neglijat. După cum se vede cei mai mulţi se găsesc în Grecia. Ştim foarte bine că triburile tracice au fost răspândite în toată peninsula balcanică. Aşadar este foarte posibil ca dialectele protoromâne să derive din limba tracă. Adepţii teoriei romanizării susţin că populaţii daco-romane ar fi emigrat spre sud odată cu năvărirea slavilor. Este posibil, dar mă gândesc că nu ajungeau până în Grecia din două motive: primul că, probabil nu erau primiţi, iar al doilea că, fiind păstori, nu căutau cele mai civilizate regiuni din imperiu. Faptul că românii sau daco-romanii sau geto-dacii erau în număr mare chiar pe teritoriul actual al Bulgariei îl dovedeşte faptul că începând din anul 1185 şi până în anul 1396, a existat un stat cu o largă autonomie şi chiar independent, numit Imperiul româno-bulgar sau Ţaratul Vlaho-bulgar . Ţaratul condus până în 1258 de ţari români, cei mai importanţi au fost fraţii Petru şi Asan, care au înfiinţat regatul şi fratele lor Ionişă Caloian. Curios este faptul că ronânii au cam dispărut din Bulgaria, au mai rămas doar în câteva locuri: “Cei mai multi romani sunt in zona Vidinului unde intalnim 50 de comune din care 30 sunt curat romanesti. Alti multi romani traiesc pe malul drept al bazinului dunarean, pana la Ruse si apoi in sate din sudul Dobrogei, care au ajuns sub stapanirea bulgarilor, dupa Tratatul de la Craiova, incheiat in 1940. Cu toate acestea numarul vorbitoarilor de limba romana din tara vecina este astazi dupa datele oficiale, foarte mic, scazand de la 96 000 inregistrat la inceputul secolului, la 16 000 in 1934 si la 2 700, dintr-o statistica mai recenta. Explicatiile acestui mod, cel putin « misterios », de scadere a numarului romanilor din Bulgaria ni-l da un reprezentant al «Asociatiei Vlahilor» din Vidin care, printre altele, semnaleaza faptul ca in multe zone s-au inregistrat cazuri de presiuni din partea autoritatilor bulgare, care-i obliga pe vlahi sa-si ascunda adevarata identitate”. Aici este clar că cea mai mare parte a populaţiei româneşti a fost asimilată de slavi. Dar nu au dispărut definitiv ca în cazul dacilor.

În privinţa identităţii aromânilor nu toţi istoricii îi consideră ca făcând parte din populaţia daco-română formată de o parte şi de alta a Dunării. Mulţi istorici consideră că  s-au format prin romanizarea populaţiei băştinaşe din Macedonia. Dacă această teorie este adevărată, se impun mai multe întrebări dintre care una mi se pare esenţială. De ce din convieţuirea populaţiei autohtone macedonene şi cea romană a rezultat un popor a cărei limbă este foarte apropiată de limba română? Putem da un singur răspuns, cel care rezultă din cunoscutele care intră în teorie (sau matematic în ecuaţie). Mai exact, care sunt datele cunoscute? Un popor latin, cel roman, acelaşi atât în Macedonia cât şi în Dacia; un alt popor, cel autohton (macedonean sau dac, cu o limbă necunoscută). Rezultatul convieţuirii sau, s-ăi zicem simbiozei: un nou popor (aromân şi român) cu o limbă identică. Matematic se poate scrie, după ce facen notaţiile:

L – limba latină ;  M – lb. macedoneană;  D – lb. dacică ; R – lb română  ; A – lb. aromână. Limba română  fiind apropiată de dialectul aromân o notăm ca aceeaşi literă, să zicem C de la comuniune; deci R=A=C; se scriu ecuaţiile logice:                                                                                                                                                                                                                                 L + M = C   (1)                         L + D = C    (2)    Rezolvând matematic, dacă scădem ecuaţia (1) din (2)  obţinem:  M – D = 0, de unde: M = D, adică limba macedoneană este aceeaşi cu cea dacică.  Să ne înşele matematica? În niciun caz! Nu vreau să mă hazardez şi să susţin ce spun şi alţii, că macedonenii au fost un trib tracic. Acelaşi lucru se poate spune şi în cazul dialectelor megleno-român şi istro-român. Pare logic dacă ne gândim că peninsula balcanică era împânzită de triburi tracice. Istoricul Herodot (484-425 i.Chr.) afirma ca “”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, dupa cel al inziloi. Numarul triburilor lor depaşea cifra de o suta”. Acelaşi autor afirma că “dacă ar avea un singur conducator sau dacă tracii s-ar intelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decat toate neamurile”. Dacă privim cu atenţie dialectul aromânilor (macedo-român), făcând abstracţie de unele diferenţe fonetice şi de scriere, nu poate să nu ne surprindă asemănarea izbitoare cu limba română, nu numai a cuvintelor de bază, cât mai ales a celor de legătură. Dialectele amintite seamănă cu o limbă română arhaică.  Strabon, spunea că “toşi tracii vorbeau aceeaşi limba, cu mici diferenţe”, de unde se impune concluzia ca limba unică a tracilor avea doua dialecte. O altă necunoscută este cea referitoare la legătura dintre limba română şi albaneză. Sunt şi aici două  ipăoteze; cea oficială albaneză, care susţine că albanezii sunt urmaşii irililor; cealaltă susţinută de mai mulţi cercetători, unii din ţara noastră, în care albanezii sunt şi ei urmaşii unor triburi tracice. Dar cum şi limba ilirilor era apropiată de cea tracă, adevărul este pe aproape. Mihai Ciocârlie, consideră că asemănarea dintre cele două limbi “nu poate să ducă decât la concluzia că românii şi albanezii au reprezentat cândva acelaşi popor, din care o parte a fost romanizată, iar alta nu.  Faptul că mai mult de jumătate din cuvintele de fond, preromanice, din limba română se regăsesc doar în albaneză, ne împiedică să acceptăm ideea că la baza celor două limbi moderne s-au aflat două limbi diferite, doar într-o anumită măsură înrudite între ele”. Dintre cele 160 de cuvinnte considerate dacice din limba română, 90 se regăsesc şi în albaneză. Multe din aceste cuvinte sunt cuvinte de bază ale celor două limbi (brad, mânz, gât, buză, etc.) şi aparţin evident unui fond arhaic. Studiind argumentele teoriilor romanizării şi a tracilor, înclin spre cea de-a doua. Dintre argumentele studiate,  unele prezentate şi aici, constat în prezentările şi interviurile unor cercetători, foarte bine informaţi, o undă de mister. Ne dezvăluie doar frânturi de adevăr. Răspunsurile sunt clare şi neaşteptate, dar incomplete. Ni se spun, posibile adevăruri, surprinzătoare, total diferite de variantele oficiale, dar neargumentate. Dar nu ne spun unde să căutăm adevărul, nu avem bibliografie. Mai înţelegem de la ei că nu trebuie să ştim mai mult. Cel puţin ei ne dau crâmpeie de adevăr, ai noştrii nu spun nimic. Ce am putea inţelege din mister şi tăcere? Că adevărul prezentat de specialiştii străini este chiar adevăr! Misterul din scrierile sau răspunsurile specialiştilor străini parcă  l-am traduce, nu trebuie să ştiţi mai mult sau căutaţi! Dar unde să căutăm, suntem lipsiţi de mijloace, iar multe documente sunt ascunse, clasificate. De ce autorităţile noastre descurajează cercetările arheologice asupra tumulilor tracice? De ce în Bulgaria se poate şi la noi nu? Ar trebui să fim mai interesaţi decât bulgarii în cercetările asupra populaţiilor tracice. De ce ne temem de adevăr? Nu trebuie să orbăcăim în căutarea dovezilor despre geto-daci sau traci, acele movile de pământ ne spun unde să căutăm. Pentru a ascunde adevărul ne fraieresc mereu cu lipsa banilor. Dar ca să vedeţi cum privesc autoritîţile române cercetările despre traci:

Institutul Român de Tracologie, prestigios centru de cercetare recunoscut în Europa (şi nu numai) se află în tragica situaţie de a rămane fară sediu. Mai exact laboratoarele, care se afla intr-o cladire din secolul XIX (ce adaposteşte Editura Didactică si Pedagogică) trebuie evacuate deoarece Ministerul Educatiei si Cercetării, sub tutela caruia se afla institutul, are nevoie de câteva săli în care să-şi deruleze programele finanţate de… Uniunea Europeană, uitand că şi institutia careia nu-i oferă altceva în loc dezvoltă de 15 ani astfel de programe. Şi mai uită că acolo sunt depozitate, in vederea cercetării, tone de materiale arheologice, şi ca o mutare a întregului inventar abia dacă s-ar putea face într-un an de zile. Numai pentru “Cercetări pre si protoistorice la Dunarea de Jos”, program derulat împreună cu Universitatea din Heidelberg şi Academia Germană, Fundaţia Humboldt a trimis aparatură foto in valoare de peste 30.000 de marci. 20 din cei 35 de salariaţi (arheologi, lingviţti, paleoantropologi, etnoarheomuzicologi si specialisti in arheometrie), trebuie sa-şi găsească de lucru în altă parte. “Singura soluţie a fost să trimitem faxuri în toată Europa şi doar protestele unor importante personalitaţi l-au determinat pe domnul Marga să revină. Pentru ca Institute de Tracologie sunt in Europa în toate ţările pe teritoriul cărora odată au fost tracii; noi nu suntem decât o verigă care, dacă dispare se rupe lanţul”, a precizat directorul instituţiei, prof. univ. dr. Petre Roman. Alaturi de cercetatorii angajaţi prin concurs mai sunt zece membri de onoare (somitati mondiale ale domeniului) şi peste 300 de colaboratori ale caror lucrări aparute in volume editate împreună cu Academiile ţărilor cu care colaborează au fost premiate inclusiv de Academia Română. 29 dintre ele sunt în limbi de circulaţie internaţionala, doar în ultimii opt ani fiind publicate 80 de volume.

Cercetatorii „surghiuniţi“ în marginea Bucurestilor

Ministrul educatiei si cercetarii, Ecaterina Andronescu, a încercat să treaca Institutul în subordinea Universitaţii (iar filialele locale in subordinea instituţiilor de învatamant superior din localitaţile respective). Si de aceasta dată, s-a pierdut din vedere faptul că aici se desfasoară o intensă activitate de cercetare (care doar în faza elaborarii concluziilor se face în sălile cu pricina); cum puteau universitaţile să finanţeze săpaturile arheologice din Ucraina Subcarpatică, de la Odesa ori din alte puncte situate în afara ţării când acestea aşteaptă banii ce vin cu ţâraita de pe la tot felul de foruri (interne sau externe).
Din toamna anului 2001, banii venind cu întarziere, cei din Odesa au folosit prilejul pentru a înlocui echipa de cercetători (români si basarabeni) cu un colectiv rusofon care săpa in zona getică, adică exact acolo unde tot ei susţineau că au fost numai slavi. “Acum se demonstrează că sunt teritorii locuite de geti iar noi nu ştim dacă ne vom mai putea implica”, a mai spus cu regret prof. dr. Petre Roman.
“Din decembrie 2001 ni s-a cerut să eliberam spatiul în care avem laboratoarele şi ni s-a dat în schimb un camin (sau asa ceva) la Băneasa, ministerul uitând din nou că noi coordonam activitatea tracologică şi pentru aceasta colaboram cu unele instituţii (Academie, Universitate etc.) care au poziţie centrală”, a mai precizat directorul Petre Roman. A urmat un schimb de zeci de adrese între cele două instituţii încercandu-se (când directorul era plecat în Germania pentru un program aprobat de minister) evacuarea celor trei săli (pe motiv ca sunt “ocupate abuziv” deşi laboratoarele sunt acolo de… 18 ani).
La 10 octombrie 2001 directorul era anunţat că este eliberat din funcţie, iar de la 1 decembrie… pensionat. Adică exact aşa cum e obiceiul pe la noi. Asta în timp ce regulamentul – aprobat de minister – prevede că directorul poate fi schimbat numai la propunerea consiliului stiintific. Se mai poate comenta ceva despre grija autorităţilor noastre despre descoperirea adevărurilor istorice. Dacă mai adăigăm şi desfiinţarea unor secţii de tracologie din diferite universităţi avem imaginea completă a dezastrului de la noi şi intimidarea sau obstrucţionarea cercetării. Nu suntem tentaţi să credem că sunt interese obscure pentru obstrucţionarea cercetărilor în tracologie?

O ultimă dovadă în favoarea teoriei tracice este interviul de mai jos:       

Interviu cu dr. Barbara Deppert-Lippitz, care vorbeste despre brăţările dacice de aur

Revista nr. 32 | 26-05-2010 | Alexandru Mitchievici

Brăţările de aur sunt simboluri religioase şi politice, demonstrând bogăţia societăţii dacice

Fără a fi un rău venit neapărat din perioada neagră a comunismului, scrierea propriei istorii a fost o problemă serioasă a istoricilor români. Nerecunoscători trecutului şi necunoscători ai istoriei reale, neacceptând-o în cruditatea ei neinfestată, românii au primit totuşi lucrările unor istorici străini, care au arătat luciditate, multă simpatie şi înţelegere pentru acest popor. De aceea poate au venit Keith Hitchins, Catherine Durandin, Tom Gallagher după 1989 să ne vorbească deschis, fără patimă, despre istoria românilor. Dr. Barbara Deppert-Lippitz, ca expert al Camerei de Industrie şi Comerţ de la Frankfurt am Main, Germania, expert în obiecte de patrimoniu cultural, în principal obiecte din aur, vorbeşte sincer, fără ocoliş şi fără partipriuri, despre trecutul românilor.
Primind titlul de doctor honoris causa al universităţii albaiuliene, Dr. Barbara Deppert-Lippitz, expertul german care a autentificat brăţările dacice de la Sarmizegetusa Regia recuperate de statul român, a acceptat să răspundă la câteva întrebări (un dialog germano-român facilitat de tânărul universitar albaiulian Petre Ionescu):

Ultimii ani au însemnat o avalanşă informatică despre aurul dacic din zona Munţilor Orăştiei. Când aţi văzut prima oară o brăţară dacică de aur? Există diferenţe între brăţările dacice de aur şi cele de argint?
– Primele brăţări dacice din aur le-am văzut în anul 2001. Există deosebiri între brăţările din aur şi cele din argint. Unele dintre brăţările de argint sunt foarte asemănătoare cu cele din aur, altele însă sunt într-o formă mult mai simplificată: sunt asemănătoare, dar mult mai simple.
Se spune că sunt 15 brăţări de aur descoperite lângă Sarmizegetusa Regia. Câte brăţări dacice din aur aţi avut în mână, le-aţi cercetat? Aţi numit o brăţară „Mica Pariziană”: prin ce se deosebeşte de celelalte brăţări?
– Am avut până acum 8 brăţări în mână; cea de-a noua, care se află aici (n.a. – la Universitate), am văzut-o acum pentru prima oară. Le-am dat denumiri, le-am pus nume fiecăreia dintre aceste brăţări deoarece, cu toate că sunt atât de asemănătoare, fiecare are câte o anumită particularitate, care o face specială.
Există în primul rând deosebiri în greutatea pe care o au, fiecare piesă este lucrată cu mâna liberă, deci au particularităţi fiecare… Să ne închipuim de exemplu că aici suntem 4 prelucrători de metale la această masă, avem în mijloc modelul pe care trebuie să-l realizăm, fiecare avem câte o bucată de aur şi luăm ciocanul şi începem să prelucrăm bucata aia ca să facem modelul care îl avem pe masă. Iese aproximativ la fel, dar fiecare este diferită.
Dacă se face automat sau turnat într-o anumită formă, piesele ies identic, dar aşa fiecare piesă are particularităţile sale. Iar „Mica Pariziană” a primit această denumire din întâmplare, prin intermediul unui prieten român, această piesă aflată în colecţia unui colecţionar american fiind expusă la Paris. Există şi „Mica New York-eză” de exemplu. Iar piesa care a fost găsită aici în România şi care este foarte mare am denumit-o „Românul cel Mare”, „Marele Român”. Este mai uşor să le dai nume decât să le dai numere”.
Nu doar în conştiinţa publică, dar şi în lumea academică, ştiinţifică românească există anumite suspiciuni privind autenticitatea brăţărilor dacice de aur găsite lângă Sarmizegetusa. De ce se întâmplă acest lucru?
– Este foarte simplu: pentru că aceste persoane care pun la îndoială lucrurile respective NU S-AU OCUPAT niciodată de obiectele de aur, nu ştiu modul în care se prelucrează aurul, şi întotdeauna e foarte uşor, când nu se ştie ceva, să se spună „nu e antic acest obiect”.
Este o frumoasă expresie latină, „Si tacuisses, philosophus mansisses”, „dacă eşti tăcut (dacă nu vorbeşti), oamenii vor spune că eşti filozof”…
Există şi în limba română („Dacă tăceai, filozof rămâneai”). Sunteţi specializată în obiecte de aur, cunoaşteţi bine tehnica antică de lucru, stilul în care erau lucrate obiectele de aur. Dar ce ne puteţi spune despre funcţia brăţărilor de aur în cadrul conducerii dacilor?
– Funcţia acestor spirale este foarte greu de definit. Nu se ştie sigur, însă cu siguranţă ele nu au avut funcţia de brăţări, ele nu au fost purtate niciodată, şi este posibil ca ele să fi avut o funcţie religioasă şi politică. Cred chiar că ele au avut o importanţă statală. Asemănător cu steagurile cu capul de lup. Este un motiv similar…
Dumneavoastră îi spuneţi spirală (Spirale), nu brăţară (Armband).
– Pentru că nu sunt brăţări. Pe părţile interioare se poate vedea că nu au fost purtate niciodată. Şi de aceea eu cred că aveau doar o importanţă simbolică.
Forma de spirală a fost dată mai târziu?
– Nu. Cred că au fost făcute de la bun început sub forma asta de spirală. Lungimea totală a acestor spirale este între 2 şi 2,8m. Dacă întindem un fir de aur nu arată bine. Arată ca o sârmă dacă întindem acest fir. Dacă-l facem spirală arată ca un şarpe adevărat. Dacă îl punem pe jos arată ca un cablu electric. Dacă îl facem spirală, avem un lucru complet, întreg.
Cunoaşteţi şi amploarea traficului cu obiecte de patrimoniu provenite din România. Ce ne puteţi spune în această privinţă? Cu siguranţă aţi văzut multe obiecte provenite din traficul cu obiecte.
– Nu am văzut chiar atât de multe obiecte provenite din traficul ilegal, obiecte provenite din România… Pentru că acest trafic s-a dezvoltat practic doar după căderea lui Ceauşescu, după 1989. Şi a început cu traficul de monede.
Ce ar putea face autorităţile române pentru a reduce furtul de obiecte de patrimoniu şi traficul acestor obiecte pe piaţa europeană?
– E o temă favorită pentru mine. Şi cred că aici şi ziarele joacă un rol foarte important. Ziarele nu ar trebui să scrie doar despre faptul că a fost descoperit un obiect autentic sau dacă este un fals, ci ar trebui să scrie şi „uitaţi, cineva a găsit un obiect antic, l-a predat autorităţilor sau muzeelor şi este UN EROU AL CULTURII”.
Cititorii ziarelor ar trebui să fie mândri asupra faptului că există asemenea tezaure culturale în România. Cred că acest lucru este foarte important.
Ce spun aceste brăţări de aur despre societatea dacică? Care este mărturia lor?
– Spiralele acestea dacice ne spun următorul lucru despre societatea dacică: faptul că în această societate existau persoane extrem de bogate, foarte bogate. În nici o provincie târzie a Imperiului Roman nu există asemenea bogăţii ca în Dacia. De asemenea, este un indiciu al faptului că această societate era pe cât se pare foarte religioasă. Asta putem deduce plecând de la aceste spirale”.
Vă mulţumim mult!

(interviu realizat la finalul lunii noiembrie 2007 de Iulian Brok pentru ziarul „Informaţia de Alba”)

După cum am mai remarcat, cercetători şi oameni de stiinţă străini apreciază valorile culturale ale lumii geto-dacică. Sunt oameni credibili, nu ştiu ce interes ar avea să bată câmpii cum din păcate mai fac unii compatrioţi de-ai noştri. Mă întreb de multe ori de ce specialiştii noştrii nu combat această controversată teorie daco-geto-tracică, dacă îi pot spune astfel. Ori consideră această teorie neânsemnată care nu merită osteneala, ori există destule elemente care periclitează teoria susţinută de ei. Poate, după cum am mai spus, adevărul este undeva la mijloc. Dealtfel, ştim foarte bine că adevărul în istorie este relativ. Rar se poate susţine cu tărie despre un anumit adevăr istoric. Am trăit, unii dintre noi, evenimente cu adevărat istorice, iar adevărul este denaturat, istoria este scrisă după cum vor mai marii timpului. În continuare revin la argumentele romanizării prezentate într-un manual de clasa a VIII-a. Lecţia numită înainte “Formărea poporului român şi a limbii române” este denumită acum “Integrarea dacilor în lumea romană”. Încă din preambul autorul încearcă să ne convingă de perioada mult mai lungă în care dacii şi romanii s-au integrat, nu numai cea de ocupaţie: “Zona de influenţă politică şi culturală a Romei a cuprins, începând cu sec.I î.Cr, cea mai mare parte a spaţiului locuit de geto-daci. În acest spaţiu are loc o romanizare masivă a populaţiei, acentuată pe măsura integrării teritoriilor cucerite în structurile politico-administrative romane şi a stabilirii de legături între provincia romană şi zonele rămase libere. Procesul va da naştere în final unei populaţii daco-romane, vorbind limba latină, care va alcătui fundamentul poporului român.” Ce să înţelegem de aici? Vorbe aruncate, fără nicio logică. Astea sunt argumente? Din primul paragref să înţelegem că romanii au stabilit un fel de legături diplomatice cu dacii şi schimburi culturale. Prin legături culturale, însă, nu trebuie să înţelegem manifestări artistice sau schimburi de mărfuri sau produse aparţimând celor două culturi ci mai degrabă romanii au predat lecţii intensive de latină din moment ce “are loc o romanizare masivă a populaţiei.” Mai departe, după cucerirea Daciei au continuat legăturile de prietenie şi “lecţiile” de latină cu dacii liberi. Se poate altceva mai caraghios? Aceaste “strânse legături” dintre autoruităţile romane din Dacia şi dacii liberi sunt evidenţiate tot în acestă lecţie unde se spune, că în timpul domniei împăratului Hadrian acesta “s-a confruntat la începutul domniei sale cu puternica răscoală a sarmaţilor (este drept că sarmaţii nu erau geţi sau traci), vecini ai Daciei.” Tot aici, în acelaşi spirit de colaborare şi asimilare a culturii romane “dacii liberi au organizat numeroase acţiuni militare în provinciile romane din stânga şi din dreapta Dunării. Astfel în 170 costobocii au devastat zona pontică ajungând până în Grecia. Incursiuni în imperiu au organizat şi carpii aliaţi cu goţii în anul 238.” După cum vedeţi cele mai bune dovezi împotriva romanizării dacilor le găsim în scrierile adepţilor teoriei, prin ezitările, greşelile şi contrazicerea propriilor argumente. Demontarea celor mai multe dintre argumentele acestei teorii se pot face în continuare dacă sunt analizate cu atenţie. Dar să vedeţi cum argumentează autorul unui alt manual prezenţa militarilor romani, aduşi din toate provinciile imperiului: “Numărul coloniştilor romani aduşi de Traian în Dacia a fost mare. Ei proveneau de pe întreg cuprinsul Împeriului, dar toţi vorbeau limba latină.” De unde atâta siguranţă în această afirmaţie? Multe din argumentele teoriei romanizării dacilor prezintă fisuri evidente. După retragerea romană dacii liberi au pătruns în Dacia romană, dar nu aveau niciun motiv să asimileze limba şi cultura romană. După retragerea romanilor, Dacia a rămas o provincie sărăcită de ocupaţia romană, locuitorii ei şi-au continuat ocupaţiile tradiţionale: creşterea animalelor şi cultura plantelor. Invazia succesivă a goţilor,  hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor, pecinegilor a forţat populaţia băştinaşă să se retragă în regiunilor muntoase. Există, dovezi arheologice care atestă şi o locuire autohtonă în regiunile mai joase, probabil în perioadele de linişte, dintre două popoare migratoare. Triburile migratoare au controlat acest spaţiu, din punct de vedere militar si politic, întarziind dezvoltarea economică şi socială a baştinaşilor si formarea entităţilor statale locale. Continuitatea populaţiei geto-dacice pe teritoriul ţării noastre trebuie căutată în regiunile muntoase. Dar descoperirea urmelor de aşezări sau a obiectrlor de cult este aproape imposibilă pentru că ele nu mai există acolo. În primul rând se ştie că dacii îşi înhumau morţii. În al doilea rând, fiind obligaţi să plece din regiunile de şes sau deal, ocupaţia de bază a devenit păstoritul, chiar transhumant. Gospodăriile construite erau simple şi nu totdeauna permanente, situate pe culmi sau în apropierea acestora. Construcţiile, obiectele de uz sau de cult nu au fost acoperite, sau dacă au fost acoperite de oameni acestea au fost decopertate prin procese erozionale naturale specifice reliefului înalt.În sprijinul acestei afirmaţii am să vă prezint o situaţie reală. În satul Valea Cătinii, preotul Spiridon Călugărul a construit un schit, pe locul denumit acum Biserica Veche. Prin apropiere curge un mic pârâu. Părinţii mei îmi spuneau, că la ape mari, apa pârâului transporta oase umane, desprinse din cimitirul de lângă schit. Vedeţi cum procesele naturale pot şterge dovezi istorice.  După cum am mai spus, nu sunt istoric, de curând am început să studiez subiectul, având încă din copilărie o undă de îndoială asupra romanizării dacilor. Dintr-un patriotism evident, încă din clasa aIV-a nu am văzut cu ochi buni cucerirea Daciei de către romani. M-am situat în mica tabără a susţinătorilor dacilor. Mai târziu în clasa aVIII-a mi s-a părut timpul prea scurt de romanizare a dacilor. Dar drumul meu îndreptându-se în alte direcţie, totul a rămas la stadiul de neâncredere în cele scrise în manuale. Acum, studind cu atenţie am căpătat anumite păreri pe care am încercat să le prezint pe acest blog. Nu m-am oprit din studiu, aşa am descoperit un articol, pe blogul “Marea enciclopedia a geto-dacilor,” care face, documentat, o sinteză a convingerilor mele, dar şi alteargumente foarte interesante. Mi-am permis să copiez acest articol pentru a fi convingător în încercarea mea de a promova, zic eu, adevărata istorie a românilor.

* Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.
De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris. Dăruită de un grof În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor. “Scriere secretă” După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: “Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat”. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.
Alfabet dacic cu 150 de caractere
Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. “Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta. Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. “Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. “Jurământul tinerilor blaki” Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit “Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:
“O viaţă, tăciunele Şarpelui,
puternic veghetor,/
Înşelator, să nu primeşti a te uni/
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/
Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/
Să juri cu maturitate şi cu convingere!/
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!” Notă:
Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei. Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi in Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte nu sunt secrete.
Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media. Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se “vând” mai bine? Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?
DACIA
M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:
– Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).
Urmează altă întrebare:
– Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:
– Soldaţii “romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi “romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!
Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).
Şi ultima întrebare:
– Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi “romani” care nici ei nu o vorbeau?
Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de “adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: “soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul “roman”…
Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie “fecundate” de soldaţii “romani”?
După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi “curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât “copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu “mândrie”, aşteptând apariţia “sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.
La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?
Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă….
De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din “doi bărbaţi cu… braţe tari”! Astfel de declaraţii “istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!
Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? – se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?
Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: “să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau ” latina vulgară”, este “un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.
“Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!” Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că “prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.
Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea “The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea
locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.
Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam. Când am scris “Epopeea Poporului Carpato-dunărean” şi volumele “Noi nu suntem urmaşii Romei”, “În căutarea istoriei pierdute” şi “Călătorie în Dacia – ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , “The History of Civilization” , “The Aryans”. El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H.,
(vezi John North, “A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!
Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre “Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, ” latina vulgara”, cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba ” latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca “Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: “de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să
nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi “românii adevăraţi”, vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate om enirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul…
Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare… (Sursa: Ion Enache) Publicat de
                                                                                                                                 Prof. Nicolae Tomescu

CONSTRUCŢII TRADIŢIONALE DIN CĂTINA

Constituirea aşezărilor stabile pe Valea Bâsca Chiojdului este tributară ocupaţiilor de bază ale locuitorilor. Din cele mai vechi timpuri locuitorii de pe teritoriul ţării noastre erau crescători de animale şi cultivatori. Ei erau în principal sedentari, şi-au construit aşezări în locuri favorabile desfăşurării acestor activităţi. Cu excepţia aşezărilor din antichitate care au fost constituita de greci sau romani, descoperirile arheologice au arătat urme de locuire din evul mediu pe tot teritoriul ţării noastre. Există şi numeroase urme de locuirie şi din perioada antică, încă înainte de ocupaţia romană. Că strămoşii noştrii, fie că s-au numit traci, geto-daci, daci etc., cert este că ei au trăit pe aceste meleaguri din timpuri demult apuse, iar descoperirile arheologice atestă acest lucru. Dacă civilizaţiile greacă şi romană erau obişnuite să trăiască într-un mediu urban, construind cetăţi, strămoşii noştrii şi mai târziu românii trăiau în aşezări mai puţin numeroase în regiunile de deal şi de munte, cu predilecţie pe văile superioare ale unor râuri sau pârâuri aproape de culme, unde condiţiile naturale erau favorabile creşterii animalelor şi asigura o protecţie suficientă faţă de migraţii şi cotropitori. Că strămoşii noştrii au fost crescători de animale (oi şi capre) este cert, dar că noi am fi venit de undeva din sud, din Peninsula Balcanică este o aberaţie, teorie emisă de cei interesaţi. Datele referitoare la constituirea micilor aşezări pe teritoriul actual al Comunei Cătina sunt puţine şi nu prea vechi, peste patru secole. Cel mai vechi document, scris în chirilică, atestă documentar construirea unui schit în Fundul Cătinei în anul 1593 pe o proprietate a bisericii. În jurul acestui schit şi-au construit locuinţe clăcaşii care lucrau la schit si pe moşia acestuia. Din lucrarea lui B Iorgulescu, op. cit., p 151 rezultă că prima aşezare de pe teritoriul comunei Cătina este cătunul sau sălaşul Piatra, unde pe un teren nu prea favorabil au trăit cîteva familii de crescători de animale. Acest loc, probabil, este localizat în apropierea izvorului pârâului Cătina pe locul numit astăzi Oboare. Este un loc aşezat, de aproximativ două hectare, unde cu siguranţă sălăşuiau oile. Aici cadrul natural nu oferea cele mai bune condiţii culturii plantelor, drept pentru care o parte din ei au căutat alte locuri, mai aval, unde s-au aşezat. Aşa s-au constituit, noile aşezări, dinspre culme spre confluenţa cursului de apă. După toponimia multor locuri se poate deduce existenţa locuirii mult mai vechi şi activităţile desfăşurate de locuitorii acestor locuri. Nu putem vorbi de aşezări omeneşti foarte vechi, dar după toponime putem afirma cu tărie că locuirea acestor locuri poate fi milenară. Nu voi intra în amănunte, este, poate, subiectul unui alt articol. Ce vreau eu să prezint în acest articol mai multe case şi construcţii de pe aceste locuri care păstrează, în mare parte, particularităţi tradiţionale. Dintotdeauna oamenii şi-au construit locuinţe în funcţie de posibilităţi, relief, condiţii climatice sau hidrologice, de numărul de persoane şi nu în ultimul rând, de materialele avute la dispoziţie. Este clar că materialul ce mai folosit la construirea gospodăriilor este lemnul. Urmează piatra şi lutul. O casă tradiţională este construită din lemn, aşezată pe o fundaţie din piatră. Cele mai vechi case nu aveau stâlpi de susţinere, rolul acestora erau luate de bârne, care formau şi pereţii. Îmbinarea se făcea la cele patru colţuri ale clădirii. Se foloseau cuie din lemn. fixate în găuri executate cu o sculă numită spiţelnic. Cele mai vechi clădiri, erau acoperite cu şindrilă, iar cuiele de fixare erau tot din lemn. Timpurile noi au adus modificări şi la clădirile vechi care au mai rămas, şindrila a fost înlocuită cu alte materiale, de regulă ţiglă. Cele mai apropiate clădiri de cele originale sunt biserica veche şi clopotniţa din Fundu Cătinei şi moara de apă din satul Sătic.

IMGA04851. Biserica veche

Biserica veche, denumită de noi, este schitul ridicat de Simion Călugărul, după ce o alunecare de teren a distrus schitul construit mai înainte pe malul stâng al Izvorului Mânăstirii, denumire concludentă. Construcţia Bisericii vechi, denumită atunci schit, s-a realizat, după documentele descoperite în ultimul timp, este datată la sfârşitul secolului al VI-lea. În Monografia Cătinei a Prof. dr. Eugen – Marius Constantinescu este prezentat conţinutul unui zapis a ctitorului acestui schit, Simion Călugărul datat 7 mai 1615/7123. În zapis se face referire la construirea schitului şi hotarele unei părţi din moşia proprie pe care Simion Călugărul a donat-o mânăstirii. Prin deceniul opt al secolului trecut, părintele Savu mi-a arătat un document, scris în chirilică, din care am înţeles doar un an, era 1895, probabil anul când a fost construită biserica. Pe atunci nu eram interesat de istorie sau geografie, mai târziu când m-am reprofilat am realizat importanţa acelui document, Din păcate nu l-am mai văzut deoarece între timp s-a pierdut.

IMGA04882. Clopotniţa

Atât biserica cât şi clopotniţa s-au păstrat destul de bine până la jumătatea secolului trecut, când s-a deteriorat acoperişul. În jurul anului 1965 a fost înlocuită şindrila. Dar, şintrilei confecţionată în zilele noastre îi lipseşte ceva, nu a rezistat mai mult de 15 ani. Întârzierea refacerii acoperişului a condus la o degradare mare a bisericii. Biserica a fost reparată în anul 2008, tot atunci clopotniţa a fost dărâmată şi refăcută. Consider că nu trebuia dărâmată ci doar reparată. Nu ştiu care a fost logica dărâmării clopotniţei. Am trecut pe acolo când nişte muncitorii lucrau la dărâmarea clopotniţei. Se chinuiau foarte tare să desprindă gresiile puternic cimentate cu nisip. Partea zidită avea o spărtură cu un diametru de max. 60 cm. Trebuia astupată această spărtură şi se reduceau simţitor munca şi cheltuielile. În plus rezistenţa celei vechi era mult mai mare. Dacă înainte, nisipul folosit între gresii s-a cimentat puternic de-a lungul timpului, acum nu există niciun fel de ciment. Pe de altă parte nu s-au mai respectat poziţia gresiilor în zid, iar înălţimea părţii zidite este mai mică decât cea originală. S-a modificat clopotniţa în mod evident prin astuparea intrării din partea vestică a acesteia, iar intrarea spre biserică este alta.

IMGA04913. Casa Dumitru Soare

Ce trebuie remarcat la casele tradiţionale:

  • folosirea materialelor din mediul local: lemn, piatră şi lut;
  • parterul este construit din piatră;
  • etajul este construit din lemn;
  • acoperişul era din şindrilă, dar în vremurile noastre şindrila a fost înlocuită de ţiglă sau tablă;
  • aproape toate casele au la parter beciul, scara construită tot din piatră, iar în dreptul scării există o cameră;
  • nelipsita prispă;
  • erau căptuşite cu lut;
  • modelarea lemnului la prispă;
  • la etaj există două camere

P10804804. Casa Gheorghe Rău
Casa de mai sus a fost declarată monument istoric. Este, însă, neântreţinută, a început să se degradeze. A vrut să o cumpere primăria, i-a oferit proprei un preţ bun, nora lui Gheorghe Rău, dar aceasta a refuzat.

P10804815. Casa Ionel Popescu

Ultimele două case sunt puţin diferite. Ele există în Fundu Cătinei. Casa din fotografia 5, a lui Nicu Geantă fiul lui Mitică Geantă, are intrarea pe lateral stânga, iar la cea din fotografia 6 scara de acces la etaj se află în partea dreaptă şi este acoperită cu uşă.

P10804856. Casa Mitică Geantă

P10805577. Casa Gigi Păsăroiu

Casa Păsăroiu din satul Cătina a fost şi ea declarată monument istoric. Casele ţărăneşti, cum mai sunt denumite casele mai vechi din comună, nu au o vechime prea mare, au fost construite la începutul şi mijlocul secolului trecut. De departe biserica veche este cea mai veche construcţie din Cătina. În jurul biserici, chiar în a doua jumătate a secolului trecut mai existau case tradiţionale, construite probabil nu mult în urma acesteia. Casa bunicii mele era una dintre acestea. Şi aici, toate cuiele folosite erau din lemn, acoperişul era din şindrilă. Bunica mea se născuse în anul 1890. Chiar dacă nu ştia carte avea o memorie extraordinară, îşi amintea întâmplări din copilăria ei. Vreau să spun că nici ea nu avea date despre ce strămoş al dumneaei construise casa. Dacă luăm în calcul că ea îşi cunoscuse bunicul şi bineânţeles părinţii, iar oamenii care ajungeau la bătrâneţe atingeau vârste apreciabile. Un calcul simplu făcut urmărind o parte din arborele genealogic arată că această casă avea cel puţin 250 ani. Ignoranţa şi legislaţia comunistă ne-au făcut să dărâmăm acea inestimabilă operă realizată de strămoşii noştrii. În jurul anilor 1960 în Fundu Cătinei era un adevărat muzeu al satului. Acum, când am început să iubesc tot ce este tradiţional, regret nespus că au dărâmat prea uşor fără să punem nimic în loc. Casa din fotografia 6 a fost dărâmată pînă la zid şi reconstruită aproape la fel ca cea veche.

IMGA0489

Casa din fotografia de mai sus, este casa în care părintească, construită la începutul anilor 1960.  Casele construite după 1950 şi cea din fotografie mai păstrează unele caracteristici ale celor tradiţionale. Nelipsita prispă, obişnuitul beci, scara de acces, materialele obişnuite şi răspândite în zonă. Sunt şi multe modificări: creşte spaţiul construit din lemn; mai puţin înalte; dispare parterul, în locul lui, unde este beciul, apare un fel de demisol. Au crescut numărul de camere, la două sau trei, dar a scăzut mărimea lor.

Prof. Nicolae Tomescu

TRADIŢII ÎN CĂTINA

Comuna Cătina, veche aşezare de agricultori, atestată documentar în anul 1595, dar înainte de acest an se face referire la prima formă de locuire în punctul, denumit atunci, Piatra actualmente Oboare.  De-a lungul timpului locuitorii de aici şi-au dobândit anumite obiceiuri legate de activităţi practice, casnice, culturale, port popular etc. Multe dintre ele au dăinuit peste timp, altele au dispărut într-o societate, putem spune, “devoratoare de tot ce este vechii”. Totuşi, sporadic, au rămas până astăzi unele tradiţii caracteristice poporului român sau altele locale. Dintre activităţile tradiţionale care mai există şi astăzi amintim: cositul, aratul folosind animale, prăşitul cu sapa, dulgheritul, fierăria, croitoria, dogăria, cizmăria, tăiatul lemnelor, cusutul, ţesutul, torsul, tricotatul etc. Au dăinuit peste secole şi unele obiceiuri culturale, datorită în primul rând talentului şi iscusinţei înaintaşilor noştri care le-au transmis, prin viu grai, urmaşilor. Dintre activităţile artistice au mai rămas, încă, cântatul din fluier, cântecul popular, dansul popular. În ultimul timp datorită expansiunii societăţii moderne este tot mai grea perpetuerea obiceiurilor şi tradiţiilor locale, de aceea iubitori de folclor  din comuna noastră au transmit şi transmit tinerei generaţii tainele acestora. În ultima jumătate de secol s-au remarcat: directorul căminului cultural Iliuţă Popescu şi cadrele didactice: Constantin Orbu, Gheorghe Tudorancea şi Nicolae Tomescu ca instructori  ai formaţiei de fluieraşi, cadrele didactice: Ecaterina Savu, Fifi Tudorancea, Elena, Maria şi Vasile Geangu, Ana Tomescu, Cristina Olaru pentru grupul vocal şi formaţia de dansuri populare. Voi prezenta în continuare câteva secvenţe din  principalele activităţi folclorice care încă s-au mai păstrat datorită unor locuitori ai comunei noastre şi nu în ultimul rând datorită cadrelor didactice iubitoare de tradiţii şi folclor.

Următoarele unsprezece fotogtafii prezintă secvenţe din activităţile desfăşutate în şcoala noastră în cadrul proiectului ,,Şcoala este instituţia cultural – artistică de iniţiere, formare şi perpetuare a obiceiurilor, meşteşugurilor şi tradiţiilor populare locale” realizat şi implementat în anul 2007 de directoarea, de atunci, Ana Tomescu şi prof. Nicolae Tomescu. Proiectul a cuprins 12 activităţi, menite să redescopere şi să asigure continuitatea tradiţiilor populare locale, cele mai semnificative sunt: fluieraşii din Cătina, micii dansatori populari, am plecat să colindăm, culegătorii de folclor, călătorie în satul bunicilor etc. În realizarea activităţilor proiectului au fost angrenaţi aproape toate cadrele didactice din şcoală. În cadrul proiectului s-a achiziţionat pentru şcoală bunuri şi mareriale utile şcolii în valoare de 250 milioane de lei vechi. P1010823

P1010817

folclor13folclor16

P1010819

P1010824

Fotografiile de mai sus prezintă imagini din cadrul activităţii denumită “Călătorie în satul bunicilor”, unde au fost expuse obiecte tradiţionale folosite cu mult timp în urmă de localnici.Tot aici în cadrul unei activităţi demult apusă,denumită “clacă”, localnici care nu şi-au uitat tradiţiile au tors, cusut, ţesut etc. S-a cântat s-au prezentat legende populare, ghicitori, s-au recitat poezii populare etc.

Dragaica 32

Dragaica 30

Fotografiile de mai sus prezintă fluieraşii pregătiţi de d-l învăţător Tudorancea Gheorghe, tot în cadrul proiectului amintit, la sărbătoarea tradiţională a comunei Cătina Drăgaica.

Dragaica 22Dragaica 10HPIM0444.JPG

Activitatea cultural – artistică la şcoala noastră este completată de doamnele profesoare Savu Ecaterina şi Tudorancea Fifi care an de an iniţiază şi şlefuiesc cele mai bune voci în cadrul grupurilor vocale de la şcolile Cătina şi Corbu. Grupul vocal de la şcoala Cătina pregătit de d-na profesoară Savu Ecaterina a câştigat de două ori marele premiu la festivalul de colinde de Crăciun de la Cislău.

Ultimele trei fotografii prezintă evoluţia formaţiilor vocale, fete şi băieţi din cadrul sărbătorii Drăgaica.P1080448P1080469P1080381

Ultimele trei poze sunt cu formaţiile de fluieraşi de la şcolile Cătina, ultima şi Corbu, prima, iar cea din mijloc din timpul prezentării de la Drăgaică ediţia 2013. Elevii de la şcolile Cătina şi Corbu sunt iniţiaţi şi pregătiţi de d-l prof. Nicolae Tomescu, administratorul prezentului blog. Ce cred eu că este interesant, probabil o noutate naţională, este prezenţa în formaţiile mele a multor fete. Dacă până acum nu existau fete, aici, după cum se vede, sunt mai multe decât băieţii. Am apelat le fete din mai multe motive: dorinţa lor de a cânta; numărul mult mai mare de fete la clase; noutatea prezenţei fetelor într-o formaţie de fluieraşi. Plecând de la egalitatea şanselor, spre satisfacţia mea, am fost surprins să constat că fetele învaţă să cânte mai uşor decât băieţii. Şi de aici rezultă numărul mult mai mare a fetelor. Am dificultăţi în a pregăti corespunzător băieţi pentru formaţie. Aş putea să prezint, cu uşurinţă, o formaţie de fete, dar parcă nu e potrivit, cântătorul tradiţional la fluier este bărbatul.

Fotografia de jos prezintă câţiva fluieraşi care încă mai duc, cu cinste, tradiţia acestui rar şi frumos obicei popular. Au făcut parte din mult mai numeroasa formaţie de aici care a dus faima comunei noastre în ţară şi în lume. Mulţi au murit, unii sunt şi mai bătrâni şi nu mai pot cânta. Totul se poate duce de râpă dacă autorităţile locale nu acordă o mai mare atenţie actului cultural.P1080475P1080465P1080399

Dansurile populare, activitate artistică tradiţională în comuna noastră, au continuitate datorită activităţii din şcoală, formaţiile de dansuri populare sunt pregătite şi  îndrumate de următoarele cadre didactice:  Elena Geangu, Cristina Olaru, Fifi Tudorancea şi Ana Tomescu.