POLUARE, DISTRUGEREA PĂDURILOR…, OMENIREA ÎNCOTRO?

P1090714

Planeta Pământ este  casa noastră dăruită de Dumnezeu, protejată şi dotată cu toate utilităţile posibile. Tânjim după rai, am dori să dispunem de rai şi în timpil vieţii noastre, nu numai după moarte. Nu vedem că raiul este chiar aici, pe planeta pe care trăim. Ce să ne dorim mai mult când noi avem totul, depinde numai de noi cum obţinem ce ne dorim, putem avea aici “Raiul pe Pământ”. Este o zicală, “Dumnezeu îţi dă dar nu îţi bagă şi-n traistă”. În condiţii normale, dacă toţi oamenii ar fi înţelepţi, noi toţi am avea cele necesare unui trai fericit, dar din păcate nu este aşa, nu este de vină Dumnezeu pentru inechităţile create de om. Pentru a exista viaţă pe planeta noastră, sunt necesare, cu mult peste o sută (cine le-a numărat?) de condiţii, lipsa uneia ar însemna inexistenţa vieţii. Nu poate exista viaţă fără: apă, aer, vânt, precipitaţii, aer, oxigem, ozon, dioxid de carbon, azot, lumină, caldură, umezeala aerului, curenţi marini, mişcarile Pământului, înclinarea axei etc. Dumnezeu a creat condiţii prielnice vieţii pe Pămînt, a creat legi ale Universului după care acesta evoluează, legi existente pe Pământ, unele cunoscute altele nu. Totul funcţionează ca un mecanism, precis şi complex, de miliarde de ani. După părerea mea, Dumnezeu a terminat de mult construcţia sa, acum nu se mai implică în nimic, totul funcţionează aşa cum a fost proiectat la început. Putem să ne rugăm tot timpul, nu ne aude nimeni, evenimentele au acelaşi curs. Este bine să avem un ţel în viaţă, să avem dorinţe, dar trebuie să muncim, să luptăm pentru îndeplinirea acestor năzuinţe ale noastre. Revenind la planeta Pământ, trebuie văzută precum casa noastră de care trebuie să avem grijă, să o menţinem curată. Din păcate nu este aşa, murdărim tot ce se află în ea, iar această mizerie intră şi în fiinţa noastră. Plecînd de la nivel local, de la oameni simpli cu gospodăriile lor, până la marile aglomerări umane, oră de oră, zi de zi, poluăm, mica poluare sau poluarea industrială are efecte negative la nivelul planetei.                                                                                                                                                                                                                   I. Poluarea. După Wikipedia, poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale ce interferează cu sănătatea umană, calitatea vieţii sau funcţia naturală a ecosistemelor (organismele vii şi mediul în care trăiesc). Poluarea, după cine este produsă, este poluare artificială şi naturală. Cele mai cunoscute surse de poluare naturală sunt emanaţiile de gaze rezultate din erupţiile vulcanice, din subsolul pământului, din sol şi de la nivelul lui, din apele de suprafaţă. Poluarea naturală a predominat până la sfârşitul secolului al XVII-lea de când s-a declanşat revoluţia industrială, ca efect al unor invenţii importante în domeniu (mai ales maşina cu abur). Până în acest moment viaţa a evoluat, aproape, natural, echilibrele s-au respectat la nivelul tuturor sistemelor şi ecosiatemelor, naturale şi chiar antropice. Odată cu revoluţia industrială, uşor, uşor, poluarea antropică a devenit prioritară. Utilizarea maşinii cu abur şi puţin mai târziu a motorului cu abur în mai multe sectoare industriale, transporturi, industria textilă, industria lemnului etc. a necesitat arderea mai multor materiale combustibile a condus la poluarea areului, în principal. La început materialul combustibil pentru maşina cu abur a fost lemnul. Deoarece maşina cu abur, la început a fost folosită în Anglia, în decurs de un secol au dispărut pădurile din această ţară. Lemnul a fost înlocuit cu cărbunele, material mai poluant decât lemnul. Luând în consideraţie că la începuturile industrializării, măsurile de limitare a poluării erau inexistente, se poate spune că încă de acum mai bine de 200 de ani poluarea artificială era însemnată şi cu timpul a depăşit valoric poluarea naturală. Aproape toată lumea cunoaşte sursele de poluare antropică a aerului, apei, solului, pânzei freatice, totuşi o să prezint în continuare principalele surse:                                                                                                                                                                                1. Poluarea atmosferei (aerului) este cea mai importantă, pentru că în atmosferă se elimină cea mai mare cantitate de produse poluante, iar de aici aceşti poluanţi ajung şi în celelalte învelişuri ale pământului: hidrosferă (apă), litosferă (scoarţa terestră şi solul) şi biosferă (vieţuitoare).                                   a) Poluare antropică

  • combinatele şi intreprinderile din industria chimică;
  • combinatele şi intreprinderile din industria metalurgică (metalurgia feroasă şi neferoasă);
  • centrale electro-termice;
  • combinatele şi intreprinderile industriei lemnului;
  • industria constructoare de maşini;
  • transporturi (mijloace de transport);
  • agricultură;
  • industria materialelor de construcţie;
  • industria alimentară;
  • consumul casnic.

P1090701

Fotografia de mai sus prezintă um peisaj foarte frumos, dar şi acţiunea poluatoare a omului, în planul îndepărtat se poate vedea o sursă de poluare cu fum, nu este de la o sobă pentru că era vară. În planul apropiat, stânga jos de văd câţiva arbuşti tăiaţi.

    b)  Poluare naturală           

  • erupţiile vulcanice;
  • furtunile de praf;
  • incendiile de vegetaţie;
  • emisiile gazoase din: subsol, apă (mai ales ape stătătoare).                                                                                                       2.  Poluarea hidrosferei (apei). La fel ca şi în cazul poluării atmosferei şi poluarea hidrosferei este făcută aproximativ de acelaşi surse. Cele mai importante sunt:
  • poluarea industrială
  • poluarea agricolă;
  • poluarea casnică;
  • poluarea atmosferică;
  • accidente umane, cum a fost cel din Golful Mexic când erupţia necontrolată a unei platforme marine de petrol a dus la deverasrea în apă a unei cantităţi de cinci milioane de tone petrol distrugând complet viaţa pe o suprafaţă de aproximativ 20000 kmp. De-ar fi doar această catastrofă produsă de om ……                                                                                                                                                              3.   Poluarea solului şi a pânzei freatice este produsă de:
  • ploi acide;
  • accidente umane;
  • activităţi casnice.

În articolul “Cu ce ne otrăvim singuri Planeta”, din Ziare.ro, autorul Victor Piţigoi spune: “Ne scufundăm tot mai adânc în propriile noastre gunoaie. În mod ciudat, omul – această fiinţă interesată să-şi fabrice cele mai ultile şi atractive bunuri de consum – produce odată cu ele şi cele mai inutile, mai ofensive şi mai toxice gunoaie, care se îndreaptă contra lui însuşi. Otrăvim tot ce este în jurul nostru: aerul pe care îl respirăm, apa pe care o bem şi pământul care ne asigură hrana.                                                                        Efectul de seră şi încălzirea globală
Temperatura Pământului este determinată de echilibrul dintre radiaţiile provenite de la Soare şi mediul existent în atmosfera Pământului. Aerul atmosferic conţine elemente chimice gazoase într-o anumită proporţie în condiţii normale. Odată cu expansiunea omului asupra naturii, s-au modificat ecosisteme, biotipuri, biogeneze, iar concentraţiile normale de gaze din aerului atmosferic s-a modificat continuu. În atmosfera Pâmântului există astăzi peste 100 de constituenţi, cei mai mulţi dintre ei cu efecte negative asupra învelişurilor Pământului şi inclusiv a vieţuitoarelor. Efectul de seră, Pământul poate fi considerat ca o imensă seră acoperit de atmosferă, prin care razele Soarelui trec cu uşurinţă, iar căldura produsă de ele la nivelul Pământului este reţinută în cantitate mai mare în troposferă datorită gazelor care acumulează căldura, cele mai importante sunt vaporii de apă şi dioxidul de carbon (CO2), clorofluoro-carburi, metan, ozon, dioxid de azot. Efectul de seră, ca şi în cazul serei, conduce la creşterea temperaturii. Unele studii şi calcule arată valori diferite ale încălzirii globale, astfel că au apărut mai multe modele. Modelele sunt diferite în primul rând datorită creşterii temperaturii medii anuale din ultimele decenii. Dacă până la începutul anilor 2000 tempratura medie anuală la nivel global creştea cu 0,3 grade Celsius într-un deceniu, în ultimul deceniu şi jumătate creşterea a fost dublă, de 0,6 grade Celsius şi este normal ca modelele care urmăresc evoluţia viitoare a Planetei să fie altele. Modelele evoluţiei viitoare a vieţii pe Pământ sunt predictibile pentru majoritatea celor care cunosc îndeaproape acest fenomen, totuşi am să trec în revistă părerile sau scenariile unor specialişti în domeniu, prezentate în ziare.com. Aici Nicoleta Chiriţă în articolul “Scenarii de coşmar” din 1 mai 2013 spune printre altele: “Pământul se schimbă sub picioarele noastre. Omenirea se va confrunta cu o lume în care resursele sunt tot mai puţine, o lume socantă, noua. Cum va arăta acest dezastru este deocamdată greu de spus, însa experţii avertizează că vor avea loc “razboaie ale apei” pe sistemele de apă contestate între mai multe state, revolte alimentare globale întreţinute de creşterea preţului alimentelor de bază, migraţia în masa a refugiaţilor din faţa condiţiilor climatice extreme, cu izbucniri de violenţa şi prăbuşirea ordinii sociale sau prăbuşirea statelor.” În articolul scris de Constantin Pescaru “Efectele dezastruase ale încălzirii globale” se spune: “În Statele Unite, din cauza încălzirii globale, alergiile au devenit mai severe. În plus, multe fructe, precum perele şi merele, sunt în pericol, din cauza poluării aerului. Iernile mai calde din latitudinea nordică afectează în mod negativ practicarea unor sporturi precum hochei, schi sau patinaj.
Însă poate cel mai alarmant lucru este acela că rezervele de apa se împuţinează pe zi ce trece, scrie Huffington Post.
La nivel global, nivelul în creştere al mărilor şi oceanelor ameninţa existenţa oraşelor de pe coastă, în timp ce în Africa, încălzirea globală accentuează seceta şi măreşte riscul de foamete. De asemenea, schimbări dramatice se regăsesc şi în zona arctică, în condiţiile în care cercetătorii au estimat că gheaţa de acolo se va topi până în anul 2050, crescând astfel riscul de inundaţii masive.
Cercetătorii sunt deacord în unanimitate că încălzirea globală reprezintă un pericol real şi că omenirea este vinovată 100% pentru această situaţie.
Liderii internaţionali au tras semnale de alarmă, însă acţiunile de contracarare ar putea veni prea târziu, mai scrie Huffington Post. Un studiu din 2012 realizat în Statele Unite a descoperit că o porţiune mare din teritoriul acestei ţări se confruntă deja cu o criză a apei potabile”. Multe dintre efectele încălzirii globale au apărut chiar din zilele noastre:

  • topirea gheţarilor alpini, arctici şi antarctici;
  • creşterea nivelului mărilor şi oceanelor, efect al topirii gheţarilor, efectele fiind văzute prin îngustarea plajelor şi acoperirea unor insule coraligene şi a unor porţiuni de teren din Insula Kiribati, Insulele Maldive, Bangladesh etc;
  • dezgheţul permofastului, gheaţa din solul îngheţat din regiunile reci, cu efect în alunecări şi prăbuşiri de teren, surpări etc.;
  • dispariţia sau strămutarea unor specii de păsări, animale sălbatice, insecte, peşti, plante etc.;
  • schimbări climatice majore, mai ales în ultimul deceniu;
  • creşterea temperaturii aerului, mai ales în emisfera nordică, rezultat a iernilor din ce în ce mai blânde cu cantităţi de zăpadă din ce în ce mai puţine, veri caniculare din ce în ce mai frecvente, chiar şi în regiunile oceanice;
  • extinderea suprafeţelor deşertice cu efect asupra populaţiei, care presupune strămutarea locuinţelor sau malnutriţie;
  • modificarea repartiţiei precipitaţiilor pe glob;
  • acidifierea apelor mărilor şi oceanelor.

Încălzirea globală reiese şi din statisticile meteorologice din ţara noastră, referitoare la temperatura aerului. În lucrarea “Schimbări climatice în România şi efectele asupra resurselor de apă în agricultură”, domnul dr. Ion Sandu spune: “În primul deceniu al secolului XXI, în România temperatura medie anuală a aerului a crescut cu 0,4…0,6 grade Celsius faţă de fiecare deceniu, începând din anul 1960”.

  • 1961 – 1970:         8,9 grade Celsius                           – 0,4 grade Celsius
  • 1971 – 1980:         8,7 grade Celsius                           -0,6 grade Celsius
  • 1981 – 1990:         8,7 grade Celsius                           – 0,6 grade Celsius
  • 1991 – 2000:        8,8 grade Celsius                           – 0,5 grade Celsius
  • 2001 – 2010:       9,3 grade Celsius
Mai evident, decât la nivel de ţară sunt datele temperaturii medii anuale de la staţia meteorologică din Buzău. Temperatura medie multianuală pentru Buzău, între anii 1901 şi 2000 este de 10,7 ⁰C. Temperatura media anuală din ultimul deceniu (2005-2014) este de 11,76 ⁰C, cu 1.06⁰C mai mare decât temperatura medie multianuală. Modelele climatice mai vechi care cuprind date de până în 2005, sunt optimiste, dar, după ultimele date, prezentate de d-l Ion Sandu şi de calculele efectuate de mine, situaţia este deosebit de alarmantă. Valorile tma, prelucrate de mine pentru Buzău, sunt luate din Anuare statistice, deci sunt deosebit de credibile, iar calcul tma pe perioada menţionată este uşor. Valorile calculate de Institutul Naţional de Meteorologie prezentate mai sus, nu sunt discordante faţă de cele prezentate de mine, numai că, perioadele luate spre analiză sunt puţin diferite, 2001-2010 în primul caz şi 2005-2104 în al doilea caz. Perioada lipsă din studiul meu, 2001-2004 a fost, după toate probabilităţile, una cu tma apropiată de media multianuală, iar perioada 2005-2014 reprezintă, cred, cel mai cald deceniu din istoria măsurătorilor. O altă cauză pentru care tma la nivel de ţară este la jumătate faţă de tma înregistrată la Buzău este aceea că diferenţa temperaturilor medii la altitudini mijloci şi mici este mică.
Tma Buzău – ⁰C
2005    2006    2007    2008    2009    2010    2011    2012    2013    2014
 11         11,4       12,8      12,4      12,3      10,9     10,7      12        11,8      12,3
După calculul mediei aritmetice se obţine Tma = 11,76 ⁰C
Pentru emiterea unui model de evoluţie a tma şi de aici a tuturu parametrilor climatici, economici, sociali etc., se ia în calcul, de obicei, temperatura medie  la nivel global, dar şi temperaturile înregistrate într-un anumit loc (oraş, judeţ, regiune)  surprinde cu mai multă precizie modificările climatice survenite, amplitudinile sunt mai evidente, mai mari.
Cei mai călduroşi ani 5 ani în România – 1961-2014
Tmma:   1961-1990 – 8,8⁰C
  Anul                                   Tma                   Abatere
1. 2007                                10,6⁰C                   1,8⁰C   
2. 1994                                10,4⁰C                   1,6⁰C  
3. 2009                                10,3⁰C                   1,5⁰C   
4. 2000, 2008, 2014        10,2⁰C                   1,4⁰C   
5. 2002, 2013                    10,1⁰C                   1,3⁰C   
Numărul dezastrelor naturale la nivel global:
1971-1980                     743
1981-1990                   1543
1991-2000                  2386
2001-2010                  3496
Se vede foarte clar, creşterea temperaturii medii anuale în primul deceniu al secolului actual, dar foarte curios este creşterea explozivă a temperaturilor aerului după anul 2000. Era greu de anticipat la începutul anilor 2000 această evoluţie a climei, foarte puţin au fost cei care au intuit existenţa fenomenelor de efect de seră sau încăţzire globală. Lăsând modestia la o parte, eu am intuit aceste fenomene sau procese, un capitol din lucrarea pentre gradul didactic I a fost dedicat acestor aspecte. În capitolul “Modificări climatice survenite în ultimele decenii”, în 2004, printre altele spuneam:
“Caracteristicile elementelor meteorologice s-au modificat de-a lungul timpului, cu abateri mai mari sau mai mici de la valorile obişnuite. Aceste valori au avut, în general,abateri mici faţă de valorile medii, dar se observă modificări importante, mai ales în ultimul deceniu şi jumătate când s-au produs abateri mari ale valorilor elementelor meteorologice: s-au intensificat, ca frecvenţă şi intensitate, onele fenomene meteorologice de risc, atât la nivel mondial cât şi pe teritoriul ţării noastre şi, inclusiv în regiunea supusă studiului climatic (furtuni, tornade, inundaţii etc.)”
În capitolul menţionat din lucrarea mea de licenţă, principala sursă bibliografică a fost publicaţia  lui Sir. George Philander “Este temperatura în creştere?” În această carte, autorul scria:
“Gonim înspre curenţi periculoşi şi, poate, înspre cascadă, dar ezităm să luăm măsuri fiindcă nu ştim precis cât timp ne-a mai rămas până vom da cu adevărat de necaz. Ar putea fi mai înţelept ca, pentru început, să ieşim din partea tumultuasă a torentului şi să ne mutăm în zona liniştită a râului.Provocarea lansată de incertitudini nu este nouă. Noi toţi – oameni de afaceri, politicieni, strategi militari – luăm în mod obişnuit decizii pe baza unor informaţii incerte, în general după ce ne-am familiarizat cu faptele avute la dispoziţie. Noi, care suntem privigeliaţi să trăim pe această planetă ospitalieră, ar trebui măcar să o înţelegem pentru a putea evalua consecinţele probabile ale acţiunilor noastre”. În anul 1998, cînd Sir. George Philander scria cele de mai sus, ne avertiza “metaforic” despre pericolele care ar putea să se abată asupra planetei noastre, neputând prezice o perioadă viitoare. În nici un caz dânsul nu se gândea că o bună parte din previziunile făcute se vor derula în viitorul foarte apropiat. Numai dacă studiem datele referitoare la numărul dezastrelor naturale prezentate mai sus, tragem concluzia că riposta, aş zice eu, finală, a planetei faţă de nesăbuinţa noastră a început. Numărul dezastrelor naturale au crescut semnificativ de la un deceniu la altul. Este efectul poluării masive din ultimul timp, datorată luptei continue pentru înavuţire cu orice preţ. Poluarea are drept consecinţe importante, efectul de seră, care conduce la creşterea temperaturilăr la nivelul Pământului şi în troposferă şi ploile acide, deosebit de periculoase pentru sol şi biosferă. Dacă până la înceutul mileniului actual doar specialiştii în domeniul mediului şi alţi oameni de ştiinţă erau deacord cu fenomenul de încălzire globală, acum, puţin sunt cei care mai au argumente împotrivă, doar cei care nu şi-au pus niciodată întrebări în legătură cu existenţa noastră. Din păcate din această categorie sunt foarte mulţi şi ei produc cea mai mare poluare, îndeosebi mica poluare. Foarte mulţi oameni poluează fără să-şi dea seama, aruncând o hârtie sau un pet, ei spun că nu este mare lucru acest gest, că este mult prea puţin. Un om care aruncă o hâtrie şi spune că este un gest minor, el nu realizează că totă viaaţa lui a aruncat gunoaie şi ca el sunt mulţi, mulţi alţii, că prin aceste gesturi minore s-au umplut de gunoaie, păduri, pajişti, rigole, albii ale cursurilor de apă, lacuri, străzi, oraşe etc.
II. Distrugerea pădurilor, este o acţiune care durează din preistorie, de când omul a devenit sedentar, pe calea evoluţiei sale, de când s-a transformat din vânător în cultivator, construindu-şi un adăpost. Aşa au apărut primele forme de locuire de pe planeta noastră cînd omul a modificat ecosistemul natural într-un ecosistem antropogen. Dar, de-ea lungul timpului, omul a trăit în strânsă legătură cu mediul, mediul natural era determinant pentru viaţa sa. Acum mediul natural aproape a dispărut, ingerinţa omului se simte în toate ecosistemele Pământului, producând modificări esenţiale ale acestora. Odată cu creşterea demografică şi dezvoltarea activităţilor economice şi casnice influenţa omului asupra ecosistemelor a fost determinantă, modificându-le sau distrugându-le în totalitate. Omul a trăit dintotdeauna în preajma pădurilor, care i-a oferit de-a lungul timpului adăpost, hrană, fără să influenţeze echilibrul natural, dar în ultimul timp echilibrul a fost rupt prin presiunea umană, a creşterii continue a habitatului locuit, consumul sporit de lemn, incendiile tot mai numeroase datorate neglijenţei şi modificărilor climatice.
Voi orezenta în continuare câteva pasaje din articolul “Defrişările şi consecinţele lor” de pe situl “portaluldestiri.net”.
Incalzirea globală este, fară nicio îndoială, cea mai dezbătută problemă de mediu la ora actuală la nivel mondial, însă problema de mediu cu adevarat serioasă o reprezintă dispariţia pădurilor, ea fiind atât o cauză a încălzirii globale, cât şi o consecinţă a acesteia, deoarece  pădurea absoarbe cantităţi imense de dioxid de carbon, iar în momentul defrişărilor toată cantitatea absorbită revine în atmosferă, sporind astfel cantitatea de gaze cu efect de seră.

Defrişarea pădurilor a contribuit la degradarea solurilor, la creşterea aridităţii climatului, la intensificarea vitezei vânturior şi la apariţia inundaţiilor catastrofale.  Pădurea reprezintă factorul determinant în menţinerea echilibrului ecologic, climatic şi hidric, fiind totodată ecosistemul cu o capacitate de regenerare de 3-5 ori mai mare  decât oricare alt ecosistem natural.  Urbanizarea şi industrializarea accelerată, folosirea intensivă a resurselor mediului, au dus la eroziunea solului, alunecări de teren, torenţialitate accelerată a apelor curgătoare, inundaţii, agravarea secetei, secarea sau reducerea drastică a debitelor reţelei hidrografice, înrăutăţirea climei în general, formarea furtunilor de praf, poluarea aerului, reducerea stratului de ozon, poluarea apelor şi solului, poluarea fonică.

Beneficiile pădurii:

  • Padurea furnizeaza cea mai mare cantitate de oxigen; astfel aproximativ 2/3 din oxigenul consumat de oameni, animale, microorganisme, industrie, agricultura, este preluat din atmosfera, prin aprovizionarea acesteia de catre arbori şi arbuşti (vegetaţie);
  • Absoarbe o importanta cantitate de CO2 (gaz cu efect de sera), contribuind la reducerea poluarii şi având o influenţa benefica asupra mediului;
  • Fixeaza solul, impiedicând alunecarile de teren şi eroziunile provocate de ploaie sau vânt;
  • Filtreaza apa provenita din precipitaţii, prin scurgerea acesteia printre straturile de muşchi şi frunze moarte, asigurând o apa limpede şi curata;
  • Reduce mult din marimea viiturilor, în cazul ploilor torenţiale, prin reţinerea unei mari cantitaţi de apa în coronament şi litieră şi cedarea acesteia treptat;
  • Este o sursa înca puţin exploatată de medicamente şi remedii naturale;
  • Reprezinta un sistem ecologic complex care adaposteşte numeroase specii de plante şi animale, multe dintre ele fiind ameninţate cu dispariţia, datorită adaptării la condiţiile specifice de aici;
  • Are un mare impact estetic, peisajele în care apar păduri fiind de preferat terenurilor ocupate de culturi agricole sau alte amenajări antropice;
  • Este un loc apreciat de recreere si cu efecte terapeutice recunoscute;
  • Are o mare importanţă educativ – ştiinţifică, atât pentru noi cât şi pentru generaţiile urmatoare.

Conform secretarului de stat în Ministerul Mediului si Pădurilor, Cristian Apostol, în România în anul 2011 s-au tăiat ilegal aproximativ 165.000 mc. România era recunoscută din cele mai vechi timpuri pentru pădurile sale, dar acest lucru tinte să devină un mit. In anul 2011, suprafaţa de  pădure reprezintă doar 29% din teritoriul ţării, media europeană fiind de 41%.                                                                          Cele mai mari păduri ale lumii sunt în grav pericol. Jumătate din suprafaţa originală de pădure a fost distrusă şi lucrurile sunt pe cale să se înrăutăţească dacă rata actuală de defoliere nu este încetinită. În fiecare minut 26 de hectare de pădure sunt pierdute şi nu e greu de văzut că dacă lucrurile continuă să se desfăşoare în acest mod vom avea o planetă lipsită de pădure. Acest lucru ar fi catastrofic nu numai din pricina faptului că multe specii de animale îşi au habitatul în pădure ci şi faptului că pădurile joacă un rol important în reglarea climei planetei.   

În conformitate cu Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice  (UNFCCC), cauza copleşitoare a despăduririi este agricultura. Agricultura de subzistenţă este responsabilă pentru 48% din despăduriri; agricultura comercială este responsabilă pentru 32%d in despăduriri; necesitatea de lemn în domeniul construcţiilor este responsabilă pentru 14% din defrişări şi utilizarea lemnului pe post de combustibil cauzează 5% din defrişări. În Proiectul de Management al Mediului   “Defrişarea Pădurilor”, de pe “scribd.com”, referitor la defrişările din România, autorii consemnau:

România a devenit un gater uriaş, datele spun totul: 350000 de hectare de pădure au fost rase ilegal de pe faţa pământului. Statisticile arată că în Europa suntem pe ultimul loc la capitolul suprafaţă împădurită. La începutul secolului 19, România era 80% acoperită, iar acum mai sunt doar 26,7% păduri. În aceste condiţii, nu trebuie să mire pe nimeni apariţia fenomenelor extreme, precum aluncările de teren, tot mai dese şi inundaţiile în care mor în fiecare an oameni. Vinovaţii sunt peste tot, cei care au însă cea mai mare răspundere se află în parlament şi la conducerea ministerelor. Spre exemplu, nu există în acest moment un inventar la nivel naţional privind defrişările, sau un plan naţional de luptă împotriva fenomenului. Nu există pentru că nimeni nu are interesul ca aceste date să fie cunoascute. Efectele defrişărilor nu mai pot fi neglijate. Lipsa unei Agenţii Naţionale a Ariilor Protejate încurajează tăierile ilegale de păduri. În rezervaţiile din România se fac construcţii, se exploatează resursele naturale, se face turism de masă, iar mai nou se şi vânează.
Harghita, Bacău, Neamţ, Suceava, Alba, Argeş, Maramureş, Bistriţa sunt judeţele în care mii de hectare au fost rase de pe faţa pământului. Nimeni nu a primit o pedeapsă serioasă. Oriunde te duci în codrii României gaseşti fără prea mult efort hoţi în acţiune. La Bilbor, în munţii Harghitei, în fiecare zi ies tiruri cu lemn negru. Oamenii din sat spun că nu se întâmplă nimic fără ştirea autorităţilor: primărie, poliţie, inspectori silvici.Goana nebună după aurul verde a văduvit România cu peste 120.000 de hectare de pădure. În zonele sărace ale ţării, lemnul este folosit ca monedă de schimb pentru ziua de mâine. De cealaltă parte a baricadei se găsesc bogaţii pădurilor, cei pentru care lemnul nu mai este o simplă monedă, ci miza unor afaceri cu adevărat înfloritoare.
Afacerile cu lemn sunt protejate peste tot în ţara noastră, cînd a izbucnit un scandal, de nivel naţiona,l în care era implicată o firmă austriacă, care scotea din ţară cea mai mare cantitate de lemn, primul ministru de atunci Viorel Ponta ameninţa cu interzicerea exportului de lemn brut şi cherestea. Deci guvernul României facilitează exporturile de material lemnos brut, în loc să protejeze pădurea pun umărul la destrugerea ei! De ce nu se interzice acest export care ar reduce semnificativ defrişările? Ne dăm seama că sunt interese materiale (să zicem comisioane) foarte mari. Niciodată nu am avut încredere în guvernele României care s-au succedat la putere, am zis că un guvern credibil pentru mine ar fi acela care ar interzice importul de lână din Australia (când lâna crescătorilor de animale de la noi îngroaşă rândul gunoaielor) şi exportul de lemn brut. 
Distrugerea pădurilor: moartea Terrei
In prezent 80% din cantitatea de suprafata cu paduri a Terrei este distrusa. Asta inseamna ca pamantul a ramas cu doar 20% din cantitatea sa initiala de paduri. In Amazon, una din ultimele zone cu paduri virgine de pe glob se taie 2.000 de copaci pe minut! Asta inseamna echivalentul a 7 terenuri de fotbal pline cu copaci taiati in fiecare minut!
O soluţie pentru eliminarea acestor efecte ar fi reîmpădurirea. Romania a beneficiat din partea Uniunii Europene, până în 2013, de 229 de milioane de euro pentru finanţarea de proiecte pentru “Prima împadurire a terenurilor agricole”. Prin acest program se dorea ca pădurile în România să depăşească procentul de 30%. Generosul program s-a încheiat, oare cu ce rezultate? Greu de spus, doar că nu prea am auzit de acţiuni sau activităţi de împădurire în afară de unele voluntare. Este un caz, ca multe altele, din care se desprinde dezinteresul nostru faţă de natură.
Peste tot în ţară pădurile sunt distruse. Mai există unele areale în care nu au putut fi exploatate datorită reliefului, distanţelor sau lipsei dremurilor de exploatare. O să prezint în continuare câteva aspecte legate de starea pădurilor din orizontul local sau apropiat al comunei Cătina. În numeroasele drumeţii sau plimbări pe care le-am făcut, am văzut multe lucruri, interesante, atractive şi chiar rare, mai ales cele naturale şi altele opuse calităţilor expuse, rezultate din activitatea omului.                                                 Încă mai există şi în ţinuturile noastre multe locuri deosebit de frumoase, natura oferă peste tot peisaje minunate, numai să ştim să le admirăm, să le apreciem şi să le protejăm.
P1090707
P1090702
P1090691
 P1090661
Aproape, nelipsitul trovant din articolele mele, sculptat de marele artist, natura.
P1090683
Omul trebuie să reânveţe să trăiască în strânsă legătură cu natura, cum se vede în fotografie, să aprecieze şi să folosească în interesul său frumuseţile ei, şi ce este mai important, să o protejeze, să aibă grijă de ea. Este cheia dezvoltării societăţii omeneşti. Dacă nu …, opusul evoluţiei este involuţia, nu?
Am prezentat mai sus câteva fotografii cu peisaje frumoase, iar în continuare voi posta altele care prezintă atacul asupa pădurilor, asupra mediului natural, iar efectele acestor acţiuni necontrolate se întorc repede împotriva omului. Cum ar veni, noi oamenii, ne tăiem creanga de sub picioare.
P1090710
Pădure tânără, cu o densitate, bună, cu câteva cioturi uscate de arbori, care nu sunt tentanţi pentru oameni, aşa cum ar trebui, ei taie copaci sănătoşi, viguroşi, pentru foc.
P1090721
Pădure cu o densitate a arborilor mică, fără covor vrgetal de frunze uscate cu o eroziune agresivă a solului  în care rădăcinile arborilor au fost dezgolite.
P1090716
Pădure rară şi goluri în pădure.
P1090722
Arbore şi crengi rupte, nefolosite de oameni, lemnul mort putrezeşte degajând în atmosferă gaze cu efect de seră, mai ales metan. Ar trebui încurajat folosirea lemnului uscat din păduri, ar să fie luat fără să se plătească nimic, s-ar realiza igienizarea pădurilor. Altfel lemnul se alterează, iar gazele degajate în atmosferă sunt poluante. Dar, la noi normalul este anormal! Nu de puţine ori oameni care duceau câteva lemne uscate au avut de pătimit.
P1090723
Încă mai există şi miracole în pădurile noastre, o oază de frumuseţe şi normalitate formată dintr-o mică plantaţie de zada. Spre surprinderea mea pădurea este intactă, respectul faţă de acest miracol m-a impresionat. Pădurea de fag din jur este considerabil rărită, dar această mică larcelă, de sub un hectar, este intactă. Este o pădure tânără care ni are mai mult de 40 de ani plantată în jurul câtorva arbori seculari tot din aceeaşi specie (aproximativ 10-15 acum 40 de ani). Arborii din plantaţie s-au dezvoltat armonios, numai că cei bătrâni au dispărut, câţiva natural, iar ceilalţi tăiaţi. Nu putea să fie totul perfect!
P1090725
P1090736
P1090733
Părăsind oaza de frumuseţe, ajung în “normalul” pădurilor noastre, chiar cu o oază de verdeaţă artificială generată de defrişare.
P1090738
Pădure excesiv rărită, cu rămăşiţe de lemn din arborii tăiaţi, la fel nebăgate în seamă de către concetăţenii mei, ei vor lemn verde, sănătos, care degajă o mare cantitate de vapori de apă şi alte elemente cu efect de seră. De ce să fie cald doar în casă, să avem căldură şi în atmosferă!
P1090756
De parcă nu s-ar găsi destule lemne uscate!
P1090762
P1090765
P1090767
Ultimele trei fotografii prezintă jaful care se face în pădurile noastre, mai ales în satul Valea Cătinei. Această suprafaţă a fost împădurită până în urmă cu aprosimativ 10 ani când a fost defrişată. Puterea de regenerare a pădurii este deosebită, aşa că din tulpinile tăiate au crescut arbuşti. Dar acţiunea de distrugere a omului este deosebită, iar arbuştii au fost tăiaţi sistematic până când nu a mai rămas aproape nimic. Nu au fost tăiaţi pentru foc ci drept hrană pentru oi şi mai ales pentru capre. Fenomenul este generalizat la noi, lăstarul crescut este tăiat sistematic de la mic la mare spre hrana caprelor. Astfel caprele, fără voia lor devin inamicul public numărul 1 pentru păduri. În primul rând pentru că ele rod coaja arbuştilor, mai ales în perioada de iarnă când nu găsesc hrană şi ele umblă nestingherit pe unde vor şi în al doilea rând că există oameni inconştienţi care taie arbuştii pentru a le oferii hrană oamenilor. Şi toate astea se produc sub ochii nepăsători ai oamenilor şi a celor care ar trebui să supravegheze pădurea şi propriile suprafeţe de teren. Primar, pădurar şi oamenii din zonă care ar trebui să ia poziţie faţă de aceste atacuri vandalice. Jaful din pădurile din Fundul Cătinei este făcut de ciobanii stânilor celor din satele învecinate, Rotarea şi Valea Anei din comuna Starchiojd. Proprietarii stânilor s-au instalat pe meleagurile noastre, sub pretextul că au aici mici suprafeţe de păşune, dar îşi pasc oile şi caprele pe suprafeţe întinse aparţinând cetăţenilor comunei Cătina. Distrugeri în păduri, pe fâneţe sau păşune se fac şi de unii proprietari de capre din satul Valea Cătinei, nu sunt mulţi, eu ştiu doar unul, culmea, rudă cu primarul.
P1090739
După cauză, efectele nu întârzie să apară, din drumeţia mea dintr-o anumită zi, după ieşirea din pădure şi apropierea de sat, alunecările de teren provocate de pârâul Cătina, sunt mai active decât niciodată.
IMG_0114
P1090757
Asemenea locuri sunt frecvente în localitatea noastră. Pământuri rele buzoiene, cu arbori şi arbuşti care ar trebui valorificate pentru că vor fi distruse de evoluţia alunecării.
IMG_0162
 Şi o alunecare mai veche, 1996, care a creeat, din fericire, un peisaj atractiv.
P1090125
Aceeaşi alunecare, după 16 ani. Se vede capacitatea extraordinară a naturii de a şterge, a reface rănile provocate de incompetenţa şi ignoranţa noastră. Natura luptă pentru menţinerea sau refacerea echilibrelor naturale, unde mai este posibil. Există, peste tot pe planeta noastră sau în Univers, un anumit moment sau o limită peste care echilibrele nu mai pot fi menţinute sau restabilite. Planeta noastră este la mijlocul existenţei sale, ea va mai dăinui aproximativ 4,5 miliarde de ani, cât am strica noi, din neştiinţă sau intenţionat, ea va dăinui, nu vom face altceva decăt să distrugem o mare parte din vieţuitoare şi pe noi însişi. Cu sau fără noi planeta Terra va mai exista mult timp. De la dispariţia omului, nemaiavând cine distruge, echilibrele, probabil se vor reface şi viaţa va continua. Viaţă pe pământ fără om? Este posibil, gândindu-ne că omul este ultima apariţie pe scara existenţei. Unele specii se vor adapta mai bine decât omul modificărilor care s-ar putea produce în viitor şi vor continua să existe şi după dispariţia acestuia.
P1090742
Rezultatul drumeţiei prin pădurile noastre.
Ce se întâmplă, cine are grijă de pădure?
Ciupercile din pădure sunt mai greu de găsit în ultimul timp, tot mai puţin sunt oamenii care le valorifică, pentru că sunt tot mai puţine, greu de găsit. Vara trecută, în perioada potrivită în care apar aceste ciuperci, bureţi lăptoşi cum sunt numiţi la noi, am plecat împreună cu soţia într-un areal cuunoscut foarte bine de mine din copilărie. Cunoşteam cu precizie locurile cele mai bune unde creşteau asemenea ciuperci. Am ajuns în acele locuri, dar nicio urmă de bureţi, sau mai bine zis doar unul mic şi aproape uscat. Nu-mi venea să cred, perioada era potrivită, la sfârşit de iunie, ploase în ultimele două săptămâni de două trei ori, iar ultima ploaie căzuse cu trei zile în urmă. Cuntinuând plimbarea prin pădure au urcat mai sus, locuri unde în urmă cu 35-45 ani, rar găseai bureţi. Spre surprinderea mea tocmai aici am descoperit, fără prea multe căutări, ciuperci suficiente. Puţin mai târziu am realizat ce s-a întâmplat şi mi s-a părut normal. Care este cauza acestei schimbări? Încălzirea climei, datorită procesului de încălzire globală, a făcut ca biotopul caracteristic apariţiei şi dezvoltării ciupercilor de pădure să se modifice, iar cel prielnic s-a deplasat mai în sus unde caracteristicile fizice, mai ales climatice sunt corespunzătoare, asemănătoare sau identice cu cele de acum de 40 de ani de al altitudini mai mici. Iată o altă dovadă evidentă care indică existenţa fenomenului de încălzire globală.
Omenirea încotro?
Pot spune, fără teama de a greşi, că noi toţi, de la mic la mare, (mai puţin bebeluşii), de la nivel local până la nivel guvernamental, suntem părtaşi la jaful la care supunem, zi de zi, planeta noastră, casa noastră. Unii ar putea spune că nu a contribuit la poluare sau la distrugerea naturii, dar este imposibil aşa ceva. Fie că am aruncat o hârtie pe stradă, pe o pajişte sau în pădure, ori am tăiat câţiva arbuşti, “strict” necesari la fasole, tot poluare sau distrugere înseamnă. La un gest minor făcut, trebuie să ne gândim că, cel puţin, acelaşi gest “nevinovat” este repetat de miliarde de persoane, iar rezultatul vi-l puteţi imagina. Poluarea, de orice fel, există peste tot, de la malul mării până în vârful muntelui, iar efectele ei se văd pretutindeni. Se înregistrează eforturi mici şi tardive, iar reducerea sau limitarea poluării dintr-o ţară sau alta este compensată de evoluţia economică din alte ţări,  mai ales cea industrială. Noile ţări cu o evoluţie industrială semnificativă, de obicei cu o populaţie mare, nu acordă nicio atenţie măsurilor antipoluante, pentru că acestea costă şi ridică preţul produsului finit. Este vorba despre state precum, China, India, Brazilia, Indonezia. La fel se întâmplă cu ţările în curs de dezvoltare, şi nu sunt puţine. SUA, cel mai dezvoltat stat din lume din punct de vedere economic, care este responsabil de 40% din emisiile de gaze cu efect de seră de lşa nivel de planetă, nu a semnat protocolul de la Kyoto din 1997. A considerat că nu trebuie să realizeze obligaţiilor din protocol, mai ales că aceste obligaţii însemnau mulţi bani. Prin acest protocol statele industrializate trebuiau să reducă emisiilor poluante şi să contribuie la un fond de mediu procentual cu cantitatea emisiilor produse. Nici alte state cu economii dezvoltate nu sunt sau nu mai sunt semnatate a protocolului de la Kyoto. Au mai rămas state a căror emisii nu depăşesc 15%. Lucrurile bune nu durează în perioada actuală. Cu cât efectele încălzirii  globale sunt evidente şi se manifestă la tot pasul, noi reducem acţiunile, proiectele, activităţile menite să limiteze sau să reducă poluarea. Aproape că am renunţat la luptă, ba din contră, poluarea şi mizeria este generalizată. Trăim într-o lume nebună în care multe dintre evenimentele petrecute sunt tocmai contrare reducerii sau limitării poluării. Se încurajează consumul de combuatibili fosili, cei mai mare generatori de gaze cu efect de seră sau de ploi acide, prin ieftenirea acestora, mai ales a petrolului. Preţul petrolului a scăzut din anul 2014 de la 115 dolari/baril la mai puţin de 27 în prezent. Ni se spune că scăderea preţului petrolului vizează Rusia care este al doilea exportator mondial de petrol. Dar numai Rusia pierde? Celelalte ţări exportatoare, unele dintre ele trăiesc din exportul petrolului, nu au pierderi? Nu mai funcţionează legea economiei de piaţă a cererii şi ofertei? Cine trage sforile? Cine suportă pierderile? Sau se urmărşte inducerea unei crize de proporţii, la nivel mondial, în următorii ani. Nu trebuie să fi mare economist ca să poţi emite un scenariu pentru viitorul apropiat sau mediu. Dacă preţul petrolului a scăzut în ultimul an şi jumătate de 4,25 ori preţul benzinei sau motorinei a scăzut numai cu 40%.  Este foarte posibil ca din momentul în care preţul petrolului ia un trend crescător, moment care, cred eu, nu este prea departe, barilul de petrol să ajungă, nu la 115 ci la 100 dolari într-o perioadă scurtă, 1-2 ani. Dacă la scăderea preţului petrolului, scăderea preţului produselor rafinate a fost nesemnificativ, iar creşterea preţului pe baril va atrage după sine o creştere imediată şi într-un procent mai mare. Dar, să considerăm că ambele produse cresc la fel. Dacă preţul barilului de petrol creşte de la 27 dolari la 100 dolari, deci de 3,7 ori, preţul benzinei şi a motorinei, va ajunge cel puţin la 4,25 dolari, adică aproximativ 170 lei. Vă puteţi imagina criza în care va fi aruncată omenirea pentru foate mulţi ani, sau poate nu va mai reveniri nicodată la normal nici măcar unul acceptabil.  Dacă analizăm măsurile care s-au luat pentru protecţia mediului la nivel global european sau naţional, nu stăm deloc rău. Au existat numeroase protocoale, convenţii, strategii, directive, în urma cărora s-au elaborat legi şi reglementări, s-au scris tone de manuscrise, dar rezultatele se văd mai mult în natură.  Toată lumea este acum conştientă că există o problemă, ce a poluarii excesive, mai ales în ultimele decenii, dar cât de gravă este problema? În urma mai multor studii s-au emis mai multe modele, scenarii de evoluţie a planetei noastre în viitor. Pe baza unor calcule simple voi prezenta rezultatele obţinute de mine, după unele date, absolut reale, preluate de la Înstitutul Naţional de statistică. Am calculat temperatura medie anuală pentru ultimii nouă ani. Rezultatul calculelor este următorul:
Staţia                                Tma9                       Tmma                     Tma-Tmma
meteorologică       (2005-2013)            (1901-2000)
Vârful Omu                      -1,68⁰C                     – 2,6⁰C                       0,98⁰C
Suceava                              8,81⁰C                        7,5⁰C                        1,31⁰C
Cluj Napoca                       9,53⁰C                         8,4⁰C                       1,14⁰C
Târgu Mureş                   9,69⁰C                           8,7⁰C                      0,99⁰C
Sibiu                                   9,83⁰C                         8,7⁰C                      0,87⁰C
Bacău                              10,03⁰C                           9,1⁰C                      0,93⁰C
Iaşi                                   10,65⁰C                          9,5⁰C                      1,15⁰C
Deva                                10,47⁰C                          9,9⁰C                       0,57⁰C
Târgu Jiu                         11,23⁰C                        10,2⁰C                     1,03⁰C
Oradea                            11,19⁰C                         10,3⁰C                      0,89⁰C
Galaţi                                 12,0⁰C                        10,5⁰C                       1,5⁰C
Buzău                               11,76⁰C                        10,7⁰C                      1,06⁰C
Timişoara                           11,8⁰C                       10,7⁰C                         1,1⁰C

Bucureşti Filaret            12,27⁰C                        11,0⁰C                     1,27⁰C

Constanţa                        12,29⁰C                       11,4⁰C                      0,89⁰C
Turnu Măgurele            12,18⁰C                        11,4⁰C                      0,78⁰C
Calafat                             12,37⁰C                        11,5⁰C                      0,87⁰C
 Satu Mare                      10,37⁰C                          9,7⁰C                      0,67⁰C
Media st. met.                10,27⁰C                          9,25⁰C                    1,02⁰C
Tma9 – temperatura medie anuală 2005-2013, pe 9 ani
Tmma – temperatura media multianuală, 1901-2000

Am luat spre analiză staţii meteorologice situate pe diferite trepte de relief, de la malul mării pînă pe vârful Omu, staţii meteorologice situate în cele patru puncte cardinale. Oricare ar fi staţia meteorologică analizată din punct de vedere a temperaturii medii anuale se poate vedea cu uşurinţă că valorile înregistrate în ultimii nouă ani sunt superioare valorilor multianuale. Diferenţele variază de la 0,57⁰C şi 0,67⁰C la Deva şi Satu Mare, la 1,5⁰C şi 1,31⁰C la Galaţi şi Suceava. La Bucureşti diferenţa este destul de mare de 1,27⁰C. Sunt convins că această valoare este influenţată în sens pozitiv de poziţia staţiei Bucureşti Filaret în interiorul oraşului, unde este influenţată de adăpostol oferit de construcţii, dar mai ales de activităţile economice. De la staţia Bucureşti Băneasa nu am avut date, dar cum în majoritatea cazurilor, aici temperatura este mai scăzută decât la staţia Bucureţti Filaret, este de presupus că Tma este mai scăzută, cu o valoare de aproximativ 1⁰C. Temperatura medie anuală din ultimii nouă ani este în marea majoritate a cazurilor mai mare decât temperatura medie multianuală. Cele mai mari abateri au fost, 2,6⁰C la Sibiu în anul 2008 (11,3⁰C faţă de 10,3⁰C), la Bucureşti Filaret şi Cluj Napoca (2,4⁰C),  la Iaşi (2,3⁰C), Suceava şi Constanţa (2,2⁰C), Calafat şi Bacău (2,0⁰C). Cele mai mici abateri s-au înregistrat la Deva (1,3⁰C), Galaţi (1,5⁰C), Tg. Măgurele (1,6⁰C). Am ordonat staţiile meteorologice după valoarea temperaturilor medii multianuale. Ordonând datele de mai sus după diferenţele dintre temperatura medie anuală pe perioada 2005-2013 şi temperatura medie multianuală, pe perioada 1901-2000, vom vedea cât de gravă este situaţia la nivelul ţării noastre.

1. Galaţi -1,5⁰C;            2. Suceava – 1,31;             3. Bucureşti Filaret – 1,27⁰C;                                  4. Iaşi – 1,15⁰C              5. Cluj Napoca – 1,14⁰C;        6. Timişoara – 1,1⁰C;                                          7. Buzău – 1,06⁰C;    8. Târgu Jiu – 1,03⁰C;             9. Târgu Mureş – 0,99⁰C;                                        10. Vârful Omu – 0,98;          11. Bacău – 0,93⁰C;              12. Constanţa – 0,89⁰C;                          13. Oradea – 0,89⁰C;               14. Sibiu – 0,87⁰C;                15. Calafat – 0,87⁰C;                                16. Turnu Măgurele – 0,78⁰C     17. Satu Mare      0,67⁰C       18. Deva – 0,57⁰C.
Diferenţa cea mai mare se înregistrează la Galaţi, 1,5⁰C, o valoare extrem de mare care iese din tiparul regiunii geografice în care se află. Ca poziţie geografică, în estul ţării, şi altitudinal oraşele cu care se poate compara Galaţiul este Constanţa şi Iaşi. Ori diferenţele dintre mediile de temperatură din cele două oraşe sunt evidente, 1,15⁰C la Iaşi şi 0,89⁰C la Constanţa. O încălzire evidentă se remarcă la Suceava, 1,31⁰C, probabil, datorită maselor de aer scandinavo-baltice ce pătrund tot mai rar pe aceste meleaguri de poveste. Culoarul Mureşului conferă ţinuturilor Devei o poziţie de adăpost, se mai resimte, încă, influenţa pădurii asupra mediului. Aproape aceeasi situaţie este şi în cazul Sibiului. Dacă la Constanţa diferenţa este mică datorită influenţei Mării Negre, staţiile meteorologice din lunca Dunării au o creştere mai mică a temperaturilor decât în alte locuri. Cele mai mici creşteri ale Tma din ultimii nouă ani s-au înregistrat la staţiile meteorologice în care valorile multianuale aveau valori mari 11,5⁰C la Calafat, 11,4⁰C la Turnu Măgurele şi Constanţa. Încălzirea evidentă s-a înregistrat mai ales în regiunile cele mai friguroase ale ţării, estul Transilvaniei şi Bucovina. După analiza asupra temperaturilor medii anuale şi multianuale se pot trage unele concluzii care pot prefigura o evoluţie viitoare a vremii:

  • o încălzire mai accentuată a regiunilor de la latitudini mari, cu valori mici ale Tmma, Bucovina şi estul Transilvaniei şi chiar în regiunile montane, fapt care s-a văzut mai ales iarna aceasta cănd lipsa zăpezii sau în cantităţi mici, aducând prejudicii turismului şi sporturilor de iarnă;
  • o încălzire mai ponderată în zonele cu Tmma cu valori mari, Dobrogea, Lunca Dunării, aici cauza poate fi pădurile din luncă şi prezenţa în apropiere a apei;
  • valori mai mici ale Tma în localităţile din apropierea munţilor, mai ales în defilee: Deva, Sibiu etc.;
  • la cele mai multe staţii s-a înregistrat o creştere moderată, dacă 1⁰C în nouă ani mai poate fi considerată astfel: Buzău, Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Tg. Mureş, Tg. Jiu, Vf. Omu, Bacău.
  • anormalitatea valorii de 1,5⁰C din zona Galaţi în condiţiile în care Tma9 depăşeşte cu puţin1⁰C (1,06⁰C) la Buzău, în rest creşterea este sub 1⁰C, 0,89⁰C la Constanţa, 0,78⁰C la Turnu Măgurele.
  • se înregistrează o încălzire mai accentuată a tempereturii în regiunea extracarparică nordică, 0,67⁰C şi 0,89⁰C la Satu Mare şi Oradea, faţă de 1,31⁰C şi 1,1⁰C la Suceava şi Iaşi.
  • diferenţe mai mici în regiunile unde suprafeţele împădurite sunt încă mari;

Temperatura medie din perioada recentă, 2005-2013, la toate staţiile meteorologice luate în calcul este de 10,27⁰C.                                                                                                                                                                     Reiau datele redate anterior pentru a face o serie de observaţii.

Perioada           tma                                        Tma dec.-Tma 2001-2010

1961 – 1970:         8,9⁰C                                             – 0,4⁰C                                                                                 1971 – 1980:         8,7⁰C                                              -0,6⁰C                                                                                 1981 – 1990:         8,7⁰C                                             – 0,6⁰C                                                                               1991 – 2000:        8,8⁰C                                             – 0,5⁰C                                                                              2001 – 2010:       9,3⁰C

Temperaturile medii pentru deceniile respective au valoari apropiate. În deceniul 2001-2010 are loc un salt spectaculos faţă de deceniule anteriore, de la 0,4⁰C până la 0,6⁰C faţă. Este evident că accelerarea procesului de încălzire a climei are loc în mileniul actual, cu un trend, aproape, exclusiv crescător a tma.

Dacă la sfârşitul mileniului trecut puţini erau cei care admiteau procesul de încălzire globală, acum la începutul mileniului, în mai puţin de 20 de ani, sunt puţini cei care se mai îndoiesc de existenţa acestui proces. Redau aici câteva din titlurile existente pe blogul Descoperă.ro referitoare la procesul de încăţzire globală şi la efectele ei, din care se desprind, pe lângă evidenţa existenţei procesului de încălzire globală, şi efectele şi consecinţele acestuia asupra planetei noastre:

  • Coralii din Marea Barieră vor fi modificaţi genetic pentru a se putea adapta la schimbările climei;
  • Cât de pregătită este România pentru un dezastru natural?
  • Ce se întâmplă cu oraşele planetei? Valurile de căldură s-au intensificat în zonele urbane …..;
  • Cel mai mare gheţar din Antarctica orientală a început să se topească foarte repede;
  • Ceasul Apocalipsei. Mai sunt “trei minute” până la sfârşitul lumii;
  • Este oficial, anul 2014 a fost cel mai călduros an înregistrat vreodată;
  • “Este o veritabilă bombă climatică”. Cercetătorii avertizează asupra unui pericol prea puţin cunoscut. Subsolul îngheţat din Antarctica şi din Siberia, cunoscut sub numele de permafrost, reprezentând 25% din suprafaţa uscatului din emisfera nordică. Or, dezgheţarea sa eliberează o cantitate uriaşă de gaze cu efect de seră. Se estimează că permafrostul conţine 1.700 de miliarde de tone de carbon, depăşind de două ori cantitatea de carbon din atmosferă.
  • Topirea gheţii din Antarctica este ireversibilă şi s-a accelerat în ultimii ani;
  • Încălzirea globală se va resimţi peste doar 10 ani. Efectele vor fi devastatoare. Efectul de încălzire globală al unei singure emisii de dioxid de carbon se vor resimţi mult mai repede decât credeau iniţial cercetătorii. Nu doar generaţiile viitoare vor fi afectate, ci şi actuala generaţie, pentru că aceste efecte negative vor fi resimţite puternic peste doar 10 ani. Teoria aparţine unor cercetători din Washington, de la Institutul de Ştiinţe Carnegie. Încălzirea poate persista chiar şi 100 de ani, dar reducerea emisiilor nocive va avea efecte benefice evidente. Astfel se vor putea evita fenomenele meteo extreme, cum ar fi inundaţii, secetă şi valuri de căldură. Studiul realizat de aceşti cercetători arată că efectele negative nu se vor resimţi peste câteva sute de ani, ci peste doar 10 ani. Aceste efecte includ creşterea nivelului mărilor şi topirea calotei glaciare;
  • Calculele de până acum sunt greşite.Experţii avertizează că în realitate clima se încălzeşte mult mai repede;
  • Omul este vinovat de intensificarea valurilor de căldură din 2013. Concluzia îngrijorătoare a unui raport oficial:
  • Cum este afectată Delta Dunării de schimbarea climei? Experţii trag un semnal de alarmă.
  • ONU cere autorităţilor să renunţe la folosirea cărbunelui, pentru a limita încălzirea globală;
  • Sute de mii de persoane au manifestat în întreaga lume împotriva încălzirii globale;
  • Apel fără precedent al savanţilor pentru salvarea mediului. “Doar Dumnezeu ne mai poate ajuta acum”. Partha Dasgupta şi Veerabhadran Ramanathan,  de la Universitatea Cambridge, respectiv Universitatea California, au scris în revista Science un apel fără precedent pentru a reduce efectele „potenţial catastrofale” ale modului în care oamenii „abuzează de resursele naturale ale planetei.”                                                                                                                              „Consumul nesustenabil, creşterea populaţiei, sărăcia şi degradarea mediului sunt legate între ele, dar nici economiştii nu sunt interesaţi de asta, nici guvernele, care permit dezvoltarea organismelor modificate genetic”, scriu experţii. Liderii religioşi ar trebuie să colaboreze cu instituţii academice, cum este Royal Society sau US National Academy of Science, pentru a organiza campanii menite să oprească exploatarea abuzivă a resurselor planetei.
  • Veşti bune: gaura din stratul de ozon nu mai creşte. ONU avertizează, însă, că urgenţa rămâne încălzirea globală;
  • Veşti proaste: ONU anunţă o nouă concentraţie record de gaze cu efect de seră în 2013;
  • Descoperire tulburătoare: volumul gheţurilor care se topesc în Groenlanda s-a dublat faţă de 2000;
  • Cum se va adapta Bucureştiul şi România la schimbările climatice?
  • Meteorologii perzintă un tablou apocalipticentru următoarele decenii:”Este doar începutul”.
  • Cum combatem încălzirea locală? Prin tehnologia bureţilor gigantici;
  • Ce se întâmplă cu Terra? În nordul Europei , căldura atinge niveluri nemaivăzute;
  • Pentru prima dată climatologii vorbesc în termeni duri despre încălzirea globală: “Am încurcat-o!”;
  • Un paradis tropical devine istorie. Insula va avea în curând soarta Atlantidei;
  • Încălzirea globală a topit ultima regiune stabilă din calota glaciară a Groenlandei;
  • Patru noi gaze care disatrug ozonul au fost descoperite în atmosferă. Nu existau acolo până în ani 60, anunţă experţii;
  • Vin vremuri grele: perioadele de secetă din Europa vor creşte cu 80% până în anul 2100, avertizează cercetătorii;
  • Va deveni Pământul de nelocuit pânăîn 2100?
  • Care este probabilitatea ca schimbările climatice să dezlănţuie “iadul” pe Pământ?
  • Situaţia e mai gravă decât se credea: temperaturile ar putea creşte catastrofal de mult până în anul 2100.                                                                                                                                             Temperaturile globale ar putea creşte cu cel puţin 4 grade Celsius până în 2100, dacă nu se reduce nivelul emisiilor de dioxid de carbon, avertizează cercetătorii australieni într-un nou studiu. Specialiştii în domeniu spun că temperaturile ar putea creşte cu cel puţin 4 grade Celsius până în 2100 şi cu peste 8 grade Celsius până în 2200, ceea ce ar însemna consecinţe dezastruoase pentru planetă. Cercetarea, efectuată de oamenii de ştiinţă australieni şi publicată în revista Nature, arată că, la nivel global, clima este mult mai afectată de emisiile de dioxid de carbon decât se credea până în prezent. De asemenea, prin intermediul acestei cercetări, s-ar putea rezolva şi unul dintre misterele în ceea ce priveşte sensibilitatea climei – rolul formării norilor şi dacă acesta are un efect pozitiv sau negativ asupra încălzirii globale. Cercetătorii consideră în acest moment că modelele climatice existente supraestimează nivelul de nori care protejează atmosfera de supraîncălzire.                                                                                             Studiul sugerează că se formează mai puţini nori atunci când planeta se încălzeşte, motiv pentru care mai puţine raze ale soarelui sunt reflectate înapoi în spaţiu, conducând la ridicarea temperaturilor pe Pământ.                                  Profesorul Steven Sherwood, de la University of New South Wales, a declarat pentru publicaţia The Guardian că o creştere a temperaturilor cu 4 grade Celsius ar fi nu doar un fenomen periculos, ci chiar “catastrofal”.                                                                                 Prin urmare, cercetătorii avertizează că o creştere a temperaturilor pe Pământ ar duce la secetă şi ar face viaţa dificilă la tropice. Din cauza încălzirii planetei s-ar putea topi calota glaciară din Groenlanda şi o mare parte din stratul de gheaţă din Antarctica.                                                    “Creşteri ale temperaturilor medii globale de o asemenea anvergură ar avea un impact profund asupra lumii şi a economiilor multor ţări, dacă nu începem de urgenţă reducerea emisiilor” de dioxid de carbon, avertizează Steven Sherwood.                                                                                       

Numărul articolelor de pe acest blog ca şi din multe alte publicaţii arată, fără niciun dubiu că fenomenul încălzirii globale există şi se manifestă din ce în ce mai pregnant în toate geosferelor planetei noastre, cu efecte nefaste asupra omului şi activităţilor sale. Am prezentat ultimul articol pentru că aici se prezintă un model pesimist asupra evoluţiei viitoare a planetei influenţată de încălzirea globală. Eu consider că nu este unul optimist din moment ce Tmma în ţara noastră a crescut în ultimul deceniu cu 1⁰C faţă de tmma pe perioada 1901-2000. La nivelul mondial această creştere este sub 1⁰C, dar mai mare de 0,6⁰C. Cum este de aşteptat ca acestă creştere să fie, cel puţin, una similară, până la sfîrşitul secolului tmma va creşte cu mai bine de 5⁰C. Această valoare depăşeşte orice model emis până acum de către specialiştii în domeniu, dar, după cum vedeţi este perfect posibilă.        

Bibliografie

http://www.asas.ro/wcmqs/sectii/stiinta-solului/documente/ZMM ASAS FINAL                         http://www.ier.ro/webfm_send                                                                                                   http://portaluldestiri.net/defrisarile-si-consecintele-acestora                                                         scribd.com/doc/149086487/58559333-DEFRIŞAREA-PĂDURILOR-IN-ROMANIA                          http://www.animale-iubite.ro/distrugerea_padurilor_moartea_terre

http://www.descopera.ro/incalzirea-globala

                                                               

Advertisements

MARELE CUTREMUR ŞI NATURA!

             Esenţa articolului

 Deoarece, pentru mulţi cititori articolul de faţă ar putea fi greoi sau de neînţeles şi nu ştiu dacă vor avea răbdare să-l citească în întregime, înainte de a intra în detalii ştiinţifice încerc să explic esenţa articolului meu, încă de la început. După ipoteza mea, degradarea intensă a terenurilor prin procese naturale vizibile în peisaj, alunecări de teren, prăbuşiri de teren, depuneri masive de aluviuni (materiale cărate de apele curgătoare după ploile torenţiale) pe terenuri plate şi chiar pe şosele sunt datorate şi mişcărilor de ridicare ale scoarţei terestre. Existenţa acestor procese într-o anumită perioadă de timp arată, cred eu, că producerea uni cutremur de mare intensitate într-un timp apropiat nu este posibilă. Dacă aceste procese sunt reduse, suprafeţele de teren afectate anterior de alunecări şi prăbuşiri de teren vor fi acoperite cu vegetaţie, iar altele noi nu apar decât izolat, înseamnă că un cutremur major este posibil să se producă într-un viitor nu prea îndepărtat. Deci, ar trebui să ne bucure degradarea terenurilor prin alunecări, prăbuşiri de teren, torenţialitate etc., deoarece ar însemna că un cutremur major nu se va produce curând. Trebuie doar să privim cu mai multă atenţie mediul înconjurător pentru a ne da seama dacă un cutremur major se va produce sau nu într-un viitor apropiat. Este posibil, dacă ipoteza mea este corectă, ca fiecare dintre noi să intuim, cu aproximaţie, momentul în care se va produce un cutremur major, făcând observaţii periodice asupra mediului înconjurător.

          Principiul cauză-efect

Cercetările complexe efectuate în diferite domenii au dus la descoperirea unor legi şi teorii referitoare la diverse procese, fenomene naturale, antropice etc. Prin cufundarea în complexitate, oamenilor de ştiinţă le-au scăpat unele corelări dintre procese şi fenomene binecunoscute. Vreau să afirm aici că teoria prezentată de mine este uşor de înţeles şi faptul că nu a fost emisă până acum se datorează tocmai simplităţii proceselor şi fenomenelor care se produc. Acestea au fost studiate şi explicate de oamenii de ştiinţă din domeniu, dar nu au sesizat legătura dintre ele. Se ştie, din Tectonica globală, că deplasarea plăcilor şi microplăcilor tectonice au ca efect apariţia sistemelor orogenice, în cadrul cărora au luat naştere sisteme sau lanţuri muntoase. Deci, efectul deplasării convergente a două plăci tectonice este generarea munţilor, cu o rată anuală de ridicare de câţiva mm anual, variabilă în anumite zone ale orogenului. De asemenea se cunoaşte că, pentru a exista un echilibru, cantitatea de material înălţat prin mişcările orogenice, cauzate de forţele interne, este îndepărtată prin acţiunea agenţilor externi care acţionează prin procesele de nivelare a scoarţei. Forţele interne, produse de curenţii de convecţie subcrustali, sunt responsabile de deplasarea plăcilor sau microplăcilor tectonice în diferite direcţii. Când două plăci tectonice sunt divergente (se îndepărtează una faţă de cealaltă) se formează un rift, iar aici se creează scoarţă oceanică. Dacă două plăci tectonice se apropie, ele se ciocnesc, se îndoaie, iar la un moment dat placa mai grea, cade şi se subduce pe sub cealaltă. Zona de subducţie este locul în care procesele şi fenomenele produse în diferite stadii de evoluţie a plăcilor tectonice conduc la generarea munţilor, atât cei de încreţire cât şi cei vulcanici. Tot aici, prin glisarea, nu tocmai uşoară şi continuă, a plăcilor tectonice se produc cele mai frecvente şi puternice cutremure. Mişcările orogenice continuă până când placa oceanică subdusă se consumă în totalitate, de cele mai multe ori şi după aceea. În cazul Carpaţilor Orientali mişcările orogenice (de ridicare) continuă şi în prezent prin deplasarea microplăci Scitice, fracturată din Platforma rusă şi a plăcii Moesice, a cărei margine nord estică, numită microplaca Mării Negre, se deplasează spre nord-vest şi intră în contact cu microplaca Intra-alpină. Deplasarea plăcilor, una pe sub cealaltă, se face după un plan înclinat, numit planul Wadati-Benioff. Mişcările de ridicare sunt mai accentuate la curbura Carpaţilor şi Subcarpaţilor datorită mobilităţii mai mare a microplăcii Mării Negre. Consecinţele deplasării plăcilor tectonice, la curbura Carpaţilor, este ridicarea scoarţei terestre şi seismicitate ridicată în zona Vrancei. Principiul cauză-efect este valabil şi în continuare, mişcările orogenice de ridicare sunt cauza proceselor actuale de modelare a scoarţei. Valoarea mişcărilor de ridicare este direct proporţională cu intensitatea proceselor actuale de modelare a scoarţei. Din analiza frecvenţei producerii cutremurelor de pământ si a modului lor de generare s-a ajuns la concluzia că mai multe cutremure de intensitate mică şi medie reduce posibilitatea de producere a unui cutremur major într-o perioadă de timp apropiată şi chiar medie, modelul „lacunei seismice”. Este, după părerea mea, corect, cele două plăci tectonice, care sunt direct răspunzătoare de producerea cutremurelor, glisează intermitent şi relativ uşor, momentele de blocare sunt scurte, iar tensiunile acumulate între ele în puţinele momente de blocaj sunt mici. Perioadele lungi în care plăcile tectonice sunt blocate, din motive mecanice, au ca efect încetarea mişcărilor seismice (nu se produc cutremure) şi a mişcărilor orogenice de ridicare. Întreruperea ridicării scoarţei are ca efect reducerea proceselor actuale de modelare. Deci, reducerea numărului de alunecări şi prăbuşiri de teren, a organismelor torenţiale, a ravenelor şi ogaşelor într-o perioadă lungă de timp (de câţiva ani) indică faptul că un cutremur major nu este departe. În concluzie cele prezentate mai sus pot fi scrise ca o succesiune de procese, fiecare proces este o cauză pentru cel ce urmează                 ( efectul ).

deplasarea plăcilor tectonice  → înălţarea reliefului şi cutremure de pământ    → procese de modelare → microforme de relief

 

                Ce ne spune natura?

Procesele geomorfologice actuale de modelare a reliefului sunt produse de agenţi externi prin procesele de modelare a reliefului. Agenţii externi sunt: apa, vântul, gheaţa, organisme biologice, iar procesele geomorfologice de modelare: pluviodenudarea şi eroziunea în suprafaţă, modelarea fluviatilă, modelarea gravitaţională ( solifluxiunea, alunecări şi prăbuşiri de teren). Unele procese de modelare produc microforme de relief sau accidente de relief, uşor vizibile: râpi, ravene, rigole, ogaşe, văi torenţiale, renii, ostroave, dune de nisip etc. Analiza atentă a efectelor activităţii proceselor amintite ne indică intensitatea şi durata desfăşurării proceselor. La o analiză atentă a reliefului din regiunea de la curbura Carpaţilor şi Subcarpaţilor, se văd la tot pasul alunecări şi prăbuşiri de teren. Nu este nimic neobişnuit, aici au existat tot timpul asemenea procese, de aceea suprafeţele degradate de aici mai sunt denumite “badlands” („pământuri rele buzoiene”), doar că, numărul lor este mult mai mare în ultimii ani. O dovadă evidentă este creşterea continuă a suprafeţelor degradate, în mare parte efect al proceselor de modelare. Analiza microformelor de relief trebuie făcută comparativ, momentul actual şi, dacă ne mai amintim, perioada anterioară anului 1977 când a avut loc ultimul mare cutremur. Nu pot afirma cu certitudine dacă înainte de acest an au fost mai puţine procese de modelare a reliefului în toată regiunea de la curbura Carpaţilor şi Subcarpaţilor, dar localitatea mea aflându-se în Subcarpaţii interni mi-a fost uşor să-mi amintesc arealele cu asemenea procese. Îmi amintesc cu precizie că până în anul 1977 existau câteva alunecări de teren superficiale în satele Valea Cătinii şi Motruna din comuna Cătina şi satul Lera din comuna Chiojdu. Se constă, însă, o intensitate sporită a proceselor de modelare actuală în ultimele decenii. Dintre procesele importante produse pe valea Bâsca Chiojdului şi mai ales în comuna Cătina se disting două noi alunecări masive în punctele Mordana şi Dubanu, reactivarea unora stabilizate şi apariţia multor altora de dimensiuni mai mici. Activitatea torenţială este mai intensă în ultimele decenii, observabilă în viaţa de zi cu zi prin depunerile de aluviuni ce apar după ploile torenţiale, pe terenurile mai plate, în albia râului Bâsca Chiojdului chiar şi pe şosea, de multe ori locuinţe din satul Moara Enicăi au fost inundate ca urmare a blocării albiei torentului. Prăbuşirile de teren aproape lipseau înainte de 1977 şi se reduceau aproape exclusiv la prăbuşirile în mal. În ultimul timp au apărut prăbuşiri de teren pe versanţii dealurilor de pe valea Bâsca Chiojdului mai cu seamă pe depozitele pliocene, cum ar fi cele din dealul Râpa Fetii, Cetăţuia Mică, Cetăţuia Mare, Balosin, Cacaleţi, Poiana Mare şi Ghiocei. Râpa Fetii, asupra căreia există o legendă ce datează de pe timpul popoarelor migratoare, evident ea exista şi atunci, are cel puţin o vârstă milenară. În copilăria şi tinereţea mea aici era o singulară râpă. Regret că nu am o fotografie din acea perioadă pentru a putea dovedi cele spuse. După anul 1977 au început să apară prăbuşiri lente de teren, dealul Râpa Fetii este împresurată în prezent de peste 15 râpi mai mici care indică un proces intens de modelare (degradare). Se pare că acest masiv va dispărea în scurt timp, probabil în mai puţin de un secol, dacă procesele de modelare vor continua în acelaşi ritm. IMG_0161IMG_0162Alunecarea de teren situată în nord-vestul satului Mordana produsă în anul 1996

Evoluţia cutremurelor de pământ majore şi moderate (de peste 6 grade pe scara Richter) pe perioada 1940 şi până în prezent este în concordanţă cu mişcările geomorfologice de modelare a reliefului şi arată cam aşa: 7,4 grade pe 10 noiembrie 1940; 6,6 grade pe 7 septembrie 1945, 7,2 grade pe 4 martie 1977; 7,1 grade pe 30 august 1986 ; 6.9 grade pe 30mai 1990; 6.7 grade pe 31 mai 1990; 6.0 grade pe 27 octombrie 2004. Se poate vedea cu uşurinţă că în perioada 1940 – 1977 s-au produs două cutremure majore şi moderate, câte unul din fiecare categorie, în timp ce în perioada 1977 şi până în prezent numărul acestora au fost de cinci. De asemenea numărul cutremurelor mici este semnificativ mai mare în perioada 1977 – 2013. Este evident că tensiunile generate de plăcile tectonice convergente sunt mici în momentul de faţă şi se poate spune că este mică probabilitatea de a se produce un cutremur major în următorii ani. Această afirmaţie este susţinută şi de modelul meu, cum că, ridicarea reliefului în regiunea Vrancea-Buzău a condus la intensificarea proceselor geomorfologice actuale. A crescut numărul alunecărilor şi prăbuşirilor de teren, a organismelor torenţiale etc., cu efect în peisaj prin creşterea suprafeţelor degradate, a rigolelor, ravenelor, râpilor de desprindere etc. Activitatea proceselor de modelare a scoarţei este în concordanţă cu activitatea seismică din cele două perioade caracteristice: 1940-1977 şi 1977 până în prezent. Cercetători seismologi au studiat fenomenul cutremurelor de pământ şi au emis diverse modele şi metode de calcul, dar după cum bine spune directorul ştiinţific al Institutului Naţional de Fizică a Pământului, prof. Mircea Radulian „e un proces mult prea complicat pentru a-l încadra într-un model atât de simplu. Ştiinţa nu permită încă prezicerea cutremurelor”. Nu fac altceva decât să prezint un alt model de predicţie a cutremurelor fără a avea pretenţia veridicităţii acestuia, timpul ne-o va dovedi. Însă, ţinând cont că alte predicţii ale specialiştilor, cum că un cutremur major se va produce în zona Vrancea în perioada 2010-2012, au fost infirmate, eu cred că modelul meu este interesant. Există în prezent un model al „lacunei seismice”, care mi se pare pertinent, mai ales că aceste este în concordanţă modelul meu. IMG_0189                                    Râpa Fetii                                                                                                                                                                                      În momentul actual, frecvenţa şi intensitatea mare a proceselor geomorfologice actuale, în concordanţă directă cu numărul mare de cutremure mici şi moderate, indică faptul că producerea unui cutremur major (peste 7 grade Richter) în zona Vrancei nu este posibilă. Această teorie dacă ar fi valabilă (ar fi o lege), pe lângă faptul că ne-ar ajuta să avem date concrete despre seismicitatea din regiunea Vrancea – Buzău în orice moment, ar fi de ajutor şi pentru studiul şi efectuarea unor lucrări hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare de stabilizare şi combaterea acţiunii unor procese naturale care conduc la degradarea terenurilor. La protejarea mediului natural un rol foarte important îl are şi aceste lucrări care au rolul de a proteja terenurile supuse proceselor de modelare actuală, redarea lor circuitului agricol, protejarea unor construcţii, localităţi etc. Realizarea unor studii şi proiecte pleacă ce la cauzele care au generat un anumit efect, neluând în calcul toate cauzele, proiectele şi implicit lucrările efectuate pot fi nepotrivite.      Acest articol l-am scris cu trei ani în urmă, ăn timpul scurs de atunci an făcut observaţii repetate în orizontul local şi apropiat. În urma acestor observaţii teoria mea s- modificat puţin. Am constatat că nu există o corespondenţă strictă între frecvenţa cutremurelor de pămînt şi cea a peoceselor de modelare de la suprafaţa scoarţei terestre (prăbuşiri, alunecări de teren etc.). De exemplu, anul trecut, mai ales la sfârşitul anului au fost foarte multe cutremure de intensitate mică sau mijlocie. Ar fi trebuit ca procesele de modelare să fie şi ele intense. Însă nu am observat o intensificare a acestora, unele dintre procesele anterioare s-au stabilizat, au apărut noi procese, dar într-un număr mic, iar unele procese şi-au continuat activitatea într-un ritm normal. Ultimele manifestări ale acestor procese sunt diferite de teoria mea emisă mai sus. Dar teoria este o teorie, nu este ăn totalitate adevărată, necesită ajustări continue în timp. Cum am putea interpreta ultimele observaţii ca teoria emisă de mine să nu fie în totalitate falsă? Trebuie să reanalizăm datele, să le reţinem pe cele cu valoare mare de adevăr şi să renunţăm la altele, incerte. Mă gândesc, că neconcordanţa dintre frecvenţa cutremurelor şi a proceselor de modelare s-ar datora faptului că nu întotdeauna un cutremur este efectul deplasării reciproce a plăcilor tectonice. Este posibil ca nu anumit număr de cutremure produse în locuti şi la adâncimi diferite să nu aibe ca efect deplasarea plăcilor tectonice şi să nu conducă la mişcări de ridicare ale scoarţei. Cum am spune, plăcile bat pasul pe loc. Plăcile pot fi blocate într-un anumit sector, unde ele sunt în contact, iar în alte sectoare, sub acţiunea unor forţe datorate contactului cu plăcile vecine, sau a unor mişcări de ridicare sau coborâre (balans) se produc cutremure de intensitate mică sau medie. Dacă ultimele activităţi tectonice descrise de mine sunt adevărate, interpretările făcute mai sus nu mai sunt valabile, este necesară o nouă abordare.   P1090124P1090125Alunecare Mordana astăzi (2014)                                                                                                                                                              Ce înseamnă incetinirea activităţii proceselor de modelare a scoarţei? Că scoarţa terestră în arealul supus analizei (Carpaţii şi Subcarpaţii Curburii) nu se mai ridică. Dacă scoarţa nu se mai ridică înseamnă că plăcile tectonice aflate în contact sunt imobile. De ce sunt imobile dacă intensitatea cutremurelor este mare? Răspunsul la această întrebare este esen-ială, de corectitudinea răspunsului depind fenomenele şi procesele viitoare. Mă hazardez să dau un răspuns, care mai târziu se va adeveri sau nu. Răspunsul derivă din analiza prezentată puţin mai sus, cred că, plăcile tectonice sunt blocate, nu se produc ridicări ale scoarţei şi nici procese de nivelare a scoarţei. Constatăm că aceste efecte se produc atât în perioade fără cutremure sau cu un număr mic cât şi în anumit perioade cînd numărul lor este mare (mă refer la cutremure mici sau mijlocii). Perioadele în care există multe cutremure şi intensitatea mare a procesele de modelare sunt normale. Mai greu de identificat sunt acele perioade când multe cutremure nu are ca efect creşterea activităţii proceselor de modelare a scoarţei (cum ar fi normal) ci din contră slăbirea intensităţii acestora. În concluzie, făcând observaţii asupra proceselor de modelare a scoarţei (alunecări şi prăbuşiri de teren) se poate prezice producerea unui cutremur major de pământ într-o perioadă nu prea îndepărtată. Îndiferent de frecvenţa cutremurelor mici sau mijlocii, iminenţa producerii unui cutremur major apare atunci când procesele de modelare scad în intensitate sau ele lipsesc pe areale întinse din regiunea analizată. Dacă, din observaţiile mele, procesele de modelare din regiune au scăzut în intensitate, după teoria mea ar putea exista două situaţii. Un cutremur major de intensitate sub 7 grade pe Rihter se va produce într-o perioadă nu prea îndepărtată. A doua situaţie este acea că un cutremur major de relief se poate produce peste 4-5 ani, dacă mai multe cutremure nici nu vor avea efect şi în relief prin revigorarea proceselor de modelare. Prezicerea, cu o oarecare precizie, se face prin urmărirea permanentă a proceselor de modelare din regiune. Este absolut normal ca după o perioadă de activitate alunecările si prăbuşirile de teren să se stabilizeze, din diferite motive, cea mai importantă fiind cea a micşorării pantei (scăderea energiei de relief). După cum se vede, ultima fotografie prezintă acelaşi areal cu cel din prima fotografie, dar în perioade diferite. Prima a fost făcută în 2007, iar a doua anul acesta (2014). Se vede că alunecarea este stabilizată, vegetaţia a acoperit-o aproape în totalitate.IMG_0114  IMG_0116

Alunecarea de teren Dubanu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MISTERELE CLOPOTNIŢEI

Am scris în articolul precedent motivele pentru care clopotniţa nu trebuia dărâmată şi reconstruită, ci numai reparată. Motivul cel mai important am să-l prezint aici. Este vorba de păstrarea nealterată a adevărului istoric, mai exact în zidăria clopotniţei există şi acum patru blocuri de gresie cu inscripţii chirilice. Patru sunt identificabile acum, dar dacă au fost mai multe? Sunt indicii că unele blocuri au fost sparte, iar altele ar fi putut fi aşezate cu scrisul în interiorul zidului. Ştiu sigur că locul a două blocuri au fost schimbată, pentru că, cunoşteam poziţia unuia dinainte de dărâmare, loc în care acum este altul.

P1080915

Sunt mai multe întrebări care se pun în legătură cu aceste blocuri inscripţionate. Ce au fost ele? De unde provin? Ce scrie pe ele? Ce reprezintă simbolurile? Înainte de a răspunde la aceste întrebări, cred că este bine să amintesc că, aceast complex bisericesc a fost ridicat la începutul secolului al XVII-lea. Că, mai sus în apropierea aceluiaşi pârâu “Izvorul Mânăstirii” a existat un schit construit la sfârşitul sec. al XVI-lea de călugărul Spiridon. Răspunsul la întrebarea a doua ar fi uşoară, este foarte probabil ca aceste blocuri de gresie să provină de la schitul care a fost dărâmat de o alunecare, prăbuşire de teren, datorită acţiunii pârâului la un debit foarte mare. Aceste blocuri de piatră cu inscripţii şi, foarte probabil, fără inscripţii au fost transportate fie de oameni, fie de apa pârâului (tot la debite mari). Este imposibil ca aceste blocuri să fie datate anterior construcţiei clopotniţei, pentru că nu este logic ca cineva să execute o piatră funerară sau o cruce, să o spargă şi să o zidească.P1080953

Prima întrebare, adică, ce aufost ele nu este uşoară, ar fi putut fi rupte sat crăpate în timpul demolării. Privind cu atenţie la culoarea pietrii, la stilui execuţiei şi la scris se poate spune cu certitudine că plăcile din primele poze au fost executate în aceeaşi perioadă.P1080946

Dacă ne uităm la blocul de mai sus se poare remarca cu uşurinţă diferenţa faţă de cele antreioareă, nu numai prin aspect, dar şi scrisul diferă, dar mai ales una dintre dimensiuni. Blocul din fotografia a treia sunt: 80 x 30 x 30 cm. Prima are dimensiunile; 65  x 30 x 25 cm, iar a doua: 80 x 30 x25 cm. Primele două ar putea fi obiecte funerare. Prima pare să fi fost o cruce, atât forma puţin trapezoidală cât şi întreruperea bordurii laterale care ar putea indica faptul că au existat plăcile laterale ale crucii. Întrebare care se pune este dacă nu cumva există şi părţile lipsă în zidul clădirii. M-am uitat cu atenţie dar nu le-am identificat. Nu cred că există nicio legătură între blocurile 1 şi 2. Blocul 2 pare a fi o placă cu, probabil anul construcţiei schitului şi ctitorii acesteia. Dar, cum ctitorul schitului se cunoaşte, Spiridon Călugărul, ar fi trebuit să apară aici. După studiile pe care le-am făcut asupra alfabetelor vechi, nu numai asupra celui chirilic, zic că mă pricep puţin şi aş putea identifica pe placă numele de Simion. Această placă ar mai pute fi  una funerară, dar după com ştim strămoşii noştrii din feudalismul mijlociu erau ortodocşi. Datorită diferenţelor dintre plăcile prezentate putem conchide că primele două au fost făcute înainte de construirea biserici şi clopotniţei actuale, iar a treia este o inscripţie realizată odată cu construcţia acestora. Chiar dacă am studiat tot felul de alfabete nu am reuşit să descifrez, decât parţial, scrisul depe plăci. Pe blocul din foto.3 se poate vedea cum ignoranţa şterge istoria! Cei care au recdonstruit clopotniţa nu au avut ceva mai bun de făcut decât să şteargă cu ciocanul şi dalta scrisul din partea superioară (de început) a plăcii. Unde a fost “specialistul în restaurări”, care după spusele muncitorilor conducea lucrarea? Poate mă ajută cineva cu traducerea inscrisurilor ?                              Se mai remarcă pe această placă Crucea solară căreia i se mai spune Crucea celtică. Nu cred că această placă are vreo legătură cu celţii, au putut trece şi ei pe aici dar mult mai devreme. Această cruce a fost însă împrumutată şi de strămoşii noştrii daci, poate în urma “coabitării” cu aceştia şi folosită pe alocurii şi de români. Nefiind un specialist în limbi şi scrieri vechi în articolul de faţă o să-mi dau cu părerea asupra unor lucruri. Unele litere nu le-am identificat în niciun alfabet. De exemplu a treia literă din ultimul rând de pe placa 2. De asemenea ultimele două litere din primul rând. Rândul 2 de pe această placă are litere perfect lizibile dar traducere nu are sens. lliterele, după cum se poate vedea, sunt: E mAmb. Trebuie să remarcăm identicitatea literelor m, A şi b, şi nu numai cu cele latine. Este de presupus că scrisul aparţine unei perioade te tranzicţie, ori anterior perioadei de folosire a alfabetului chirilic,când se zice că foloseam alfabetil latin, fie anterior folosirii alfabetului latin. Ultima variantă este exclusă, pentru că Schitul a fost construit mult înaintea perioadei când s-a renunţat la alfabetul chirilic. m scris aşa cum se vede pe placă nu l-am găsit în niciun alfabet. Să fie acesta un indiciu că primele două plăcii sunt mai vechi decât construcţia schitului?P1080960P1080961

Ultimele doua blocuri don gresie este foarte posibil să fie din aceeaşi perioadă cu cele de mai sus, datorită culorii şi mai ales a dimensiunilor. Mai exact ultima placă ar corespunde cu cea din foto.1, iar penultima cu a treia. Aceste două plăci pot rezulta dintr-un bloc crăpat, intenţionat sau întâmplător, iar pe una din cele trei laturi din interiorul zidului ar putea exista inscrisuri. Vedeţi de ce această clopotniţă nu trebuia dărâmată, nu ar fi existat asemenea presupuneri sau speculaţii.P1080957

Blocul 3 se vede în stânga jos a fotografiei, iar cel din foto 1 în partea central dreapta. Mai puteţi vedea modul de amplasare în cadrul zidului a unor plăci de gresie, cu suprafaţa mare la exterior, modalitate modernă de construire a zidurilor. S-a urmărit esteticul, nicidecum reconstrucţia fidelă, aşa cum se procedează peste tot în lume la reconstruirea obiectivelor istorice.P1080949

În mod sigur şi blocul din fotografia de mai sus este alohton, provine ca şi primele două din aceeaşi locaţie. Întrebarea care se pune, ca şi în cazul altor blocuri sau plăci de gresie este, dacă au fost sau nu sparte faţă de locaţia iniţială. Pe acest bloc se văd câteva inscripţi, parcă diferita faţă de celelalte. Se vede clar chenarul care ne indică faptul că nu este o piatră obişnuită.

 

 

 

 

 

BISERICA VECHE DIN FUNDU CATINEI

Imagine
              Despre biserica veche din satul Valea Cătinei nu avem, din păcate, nicio dovadă scrisă. Dintre scriierile ce fac referire la construirea acestei biserici amintesc cărţile: “Subcarpaţii Buzăului” a lui I. Petrescu Burloiu şi “Monografie” (a comunei Cătina) a Prof. dr. Marius Constantinescu. I. Petrescu Burloiu prezintă un extras din tipăritura lui Bebe Iorgulescu de la anul 1892, în care se spune: “Mai târziu, când satul s-a mărit iar aceste posibilităţi au devenit insuficiente, locuitorii s-au mutat în apropierea fostului schit zidit în sec. XVIII de Spiridon Călugărul, de unde au întemeiat satul Fundu Cătinei. D-l profesor Marius Constantinescu, in Monografie, scrie: “Cea mai veche (din Cătina) este biserica Intrarea Maicii Domnului in Biserică, din Fundu Cătinei, construită înainte de 1595, de Simion Călugărul, moştean înstărit, in locul uneia mai vechi “pentru sufletul său şi pentru sufletele copiilor săi, Fătu şi Lupu”. Pe situl Episcopiei Buzăului şi Vrancei găsim:  “Istoria acestei biserici este strâns legată de istoria unui schit, care a existat în acest sat, dar despre care documentele vorbesc puţin. Aşadar, mai jos de schit, într‑o livadă lângă „Izvorul Mânăstirii”, se află vechea biserică pe care şi‑au construit‑o locuitorii din Fundul Cătinei, după ce nu s‑au mai putut servi de biserica schitului. Este o veche biserică de bârne – poate una din cele mai vechi din judeţ – asemănându‑se mult cu cea de la Starchiojd, sat în judeţul Prahova, care datează de la 1750, numai că îi lipseşte postamentul şi este ceva mai puţin încăpătoare decât aceea. Referitor la data construirii acestei biserici avem urmatoarele date; dl. prof. N. A. Constantinescu menţionează: „S-ar părea că ultimile trei litere din pisanie, ce preced numele zugravului, indică data, însă nu putem fi siguri asupra cifrei miilor; dacă T s‑ar citi Z, am avea anul 1539, ca an de întemeiere a schitului, de către Spiridon Călugărul, cel din fruntea listei de ctitori, şi care dată nu s‑ar depărta mult de a hrisoavelor ce amintesc dania făcută de acest călugăr schitului”. (dl. prof. N. A. Constantinescu confunda schitul cu biserica de enorie). Din studiile cercetate referitoare la acest aşezământ, rezultă că în anul 1933 erau persoane care au făcut precizări refereritoare la data construirii. Astfel, un bătrân relatează că atunci când bunicul său era copil se zugrăvea biserica, iar zugravii îi făceau mustăţi cu pensula. Cum murise pe la 1870 în vârstă de 80 de ani, rezultă că data construirii se poate fixa pe la sfârşitul veacului XVIII. Un alt bătrân cunoştea timpul şi modul aducerii lemnelor pentru construirea lăcaşului, şi fixa ca dată jumătatea secolului XVIII-o informaţie credibilă oferă preotul Nicolae V. Ionescu, parohul bisericii din Cătina din anul 1930, preluată de la preotul Gh. Uruc şi consemnată de I. Frăsineanu. Astfel, după pr. Gh. Uruc, care a cunoscut pisania, data construirii este 1702-1703, deci începutul secolului XVIII-alt motiv care ne face să nu acceptăm anul 1593 este faptul că pe atunci exista schitul şi numai după ce n‑a mai putut fi folosit, în secolul XVIII, s‑a simţit nevoia de noi biserici”. Din cele de mai sus, trebuie remarcat, că Bebe Iorgulescu face o confuzie între biserica veche şi primul locaş de cult, schitul, iar la Marius Constantinescu confuzia este inversă. Mi se pare pertinentă poziţia articolului de pe situl Episcopiei, mai puţin relatarea cu bunicul unui localnic pe care eu nu o cred. Am copilărit în casa, imediat mai sus de biserică, iar bunica mea, decedată în anul 1982, s-a născut în anul 1890. Casa în care locuia fusese construită de străbunicul ei. Cum vârsta la care se deceda înainte trecea frecvent de 80 de ani, cu lejeritate informaţiile deţinute de bunică ajungea la mijlocul secolului XVIII. Cum stăbunicul dumneaei a construit casa la o vârstă matură se poate spune că aceaste a fost construită la sfârşitul secolului amintit. Bunica mea putea avea informaţii referitoare la construirea bisericii după anul 1750. Trebuie să remarc, că bunica mea mi-a povestit, cu lux de amănunte, multe lucruri importante şi chiar mai puţin importante. Nu mi-a transmis niciodată vreo informaţie legată de construcţia bisericii. Nici de la alţi concetăţeni în vârstă, care relatau cu mare plăcere tot felul de evenimente, întâmplări, legende etc., nu am auzit nimic referitor la construcţia bisericii. După cele prezentate, eu consider că biserica a fost construită înainte de anul 1750, deci părere identică ca în articolul Episcopiei. Se pare că după anul 1869, când a început să se slujească in  biserica Sf. Dumitru, construită mai jos, vechea biserică şi-a încetat activitatea, sau a mai funcţionat o perioadă scurtă de timp. Biserica s-a păstrat bine, mai puţin acoperişul, cînd în anul 1972 a fost înlocuită şindrila. Dar şindrila inlocuită atunci  n-a rezistat nici trei decenii, iar în timp de aproape 10 ani de când apa s-a infiltrat prin acoperiş s-au produs distrugeri considerabile, iar restaurarea din anul 2007 a venit ca un ultim colac de salvare. Sunt sigur că dacă nu se îndepărta vechea şindrilă biserica nu ar fi ajuns în stadiul de degradare din 2007. Şindrila noastră nu rezistă mai mult de 25 de ani. Nu interesează pe nimeni ce tratamente făceau strămoşii noştrii la şindrilă de rezista mai bine de trei secole. Nu este rentabil ca toate monumentele istorice acoperite cu şindrilă să reziste 30 de ani. Sunt sigur că mai există oameni în ţara noastră care deţine acest secret. După cum se spune în articolul Episcopiei, biserica a fost restaurată în anul 2007. Referitor la această restaurare se pot spune multe lucruri, nu măgulitoare la adresa bisericii şi mai ales a Ministerului Culturii.                                                           Cum se fac restaurările obiectivelor istorice!
Ansamblul bisericii “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” este declarat monument istoric: BZ-II-a-B-02487 (Cod RAN: 45995.01), se pare, în anul 1987. Deci restaurea bisericii rvenea Ministerului Culturii. Ori în articolul de pe situl Episcopiei Buzăului şi Vrancei “Parohia Valea Cătinei” se spune: “ultimii 50 de ani , biserica , prin neglijenta regimului comunist si a preotilor intrase intr-un proces trist de degradare . In vara anului 2007 , la initiativa PS Epifanie Norocel , Episcop al Buzaului si Vrancei si prin stradania PC Protopop Gheorghe Furtuna si a Dlui. Radu Gheorghe,primarul comunei Catina , biserica a fost restaurata , clopotnita si gardul bisericii au fost reparate”. Niciun cuvînt despre adevăratul proprietar, Ministerul Culturii. În paragraful citat există mai multe inexactităţi ( ca să nu le spun minciuni!). Primua ar fi că, biserica a fost restaurată, prima dată, în timpul regimului comunist când se afla în stare bună. A doua se referă la afirmaţia că preoţii ar fi fost neglijenţi. Poţi fi neglijent cu ceva ce nu ai? Biserica era în grija Ministerului Culturii! Se specifică contribuţia, reală, a Primăriei Cătina (acolo se aminteşte primarul!), dar nu se spune un cuvânt de caracterul electoral al evenimentului după restaurare. Se impune o întrebare evidentă: care a fost contribuţia Ministerului Culturii la restaurarea acestui monument istoric care îi aparţine? Sunt convins că nu o să primesc niciun răspuns, întrebare fiind una neoficială, pusă pe un blog. Dar, cu siguranţă o să fie una dintre alte întrebările pe care o să le adresez, oficial, Ministerului Culturii.Nu am ştiut şi nu ştiu dacă Ministerul Culturii a fost sau nu implicat în restaurarea acestei biserici, dar după desfăşurarea lucrurilor mi-am dat seama de neimplicarea acestei instituții. Restaurarea bisericii era necesară, acoperişul căzuse, iar mai multe bârne erau parţial putrezite. Toate acestea au fost înlocuite. Mare greşeală s-a făcut, însă, la clopotniţă, Din nou o inatvertenţă în articolul Episcopiei, cel prezentat mai sus care spune: “clopotniţa şi gardul bisericii au fost reparate”. În primul rând, gard nu a existat, iar în al doilea clopotniţa a fost demolată şi apoi reconstruită. În timpul lucrărilor mă aflam prin preajmă, am mai spus că locuinţa părintrească era vecină cu biserica. Am văzut că se lucra la dărâmarea clopotniţei şi nu am putut să nu merg să văd ce se întâmplă. Nu mi-a venit să cred că aceasta este dărâmată, pentru că zidul se afla în stare bună. Avea doar o spărtură de aprox. 1 mp în zidul din partea sudică, care putea fi uşor astupată. Muncitorii care lucrau la demolare trudeau din greu izbind cu barosul şi târnăcopul în liantul dintre lespezi. Nisipul umed dintre gresii, de-a lungul secolelor se întărise în aşa fel încât nu mai exista diferenţă de duritate între stratul de niusip şi gresie. De multe ori se spărgea gresia şi nu nisipul cimentat (transformat într-o altă gresie). Se impune o ,evidentă, întrebare: de ce s-a demolat structura din piatră a clopotniţei? Ironic aş putea răspunde: “pentu că astfel nu se puteau face o serie de erori grosolane!” Am întrebat pe muncitorii care lucrau acolo de ce o demolează şi mi-au răspuns că “aşa a fost ordinul superiorilor”. I-am mai întrebat dacă o mai reconstruiesc la fel, mi-au răspuns că da, au fotografie şi specialist care se ocupă de reconstruirea fidelă a obiectivului. Dar care a fost rezultatul reconstrucţiei cu fotografie şi “specialist” vi-l prezint în continuare.    
Imagine   
     Nu au fost respectate cele mai elementare reguli de reconstrucţie și restaurare:   
–  nu a fost respectată orientarea plăcilor de gresie în cadrul zidului; acestea erau aşezate cu latura subţire pe orizontală, iar la reconstrucţie multe dintre ele au fost dispuse cu suprafaţa mare în exterior, parcă era nevoie de estetic!                            –     nu a fost respectată poziţia iniţială a plăcilor sau blocurilor de gresie; dacă orientarea plăcilor de gresie este alta, evident că nu s-a respectet poziţia lor; cunoşteam de când eram copil poziţia unui bloc de gresie cu inscripţii, evident nu mai este acolo;                                                                                                                       
     –    înălţimea zidului este cu aprox. o jumătate de metru mai mică;                                                                                               –    cea mai grosolană eroare o constituie modificarea intrării în incinta bisericii; ca în orice aşezămînt de cult intrarea se face prin clopotniţă, cum era şi în cazul acestei biserici; dar acum este imposibil să mai treci prin clopotniţă pentru că intrarea în aceasta a fost astupată! Citiţi şi vă minunaţi! Cum de s-a produs această monumentală eroare? Greu de răspuns şi pentru inventatori!  Dar, întrebarea, obsedantă pentru mine, pe care o pun încă odată, probabil pentru mine, este: de ce s-a stricat clopotniţa? Nu era în pericol! Cu eforturi financiare, materiale şi fizice, minime putea fi restaurată! Structura din lemn putea fi înlocuită fără nicio legătură cu cea zidită! Mai există un alt motiv, deosebit de important, pentru care sunt intrigat că acest excepţional obiectiv istoric şi, zic eu, arhitectonic a fost demolat, dar în legătură cu acesta voi reveni în curând.                               
 
                           12, 04. 2014                                                               N. Tomescu 

Aside

CINE SUNTEM NOI?

Este foarte important pentru fiecare popor să-şi cunoască originile. Rolul determinant in activităţile de cercetare şi interpretare asupra istoriei unui grup etnic, a mai multora sau a unui popor revine istoricilor, arheologilor, etnologilor etc. Procesul de etnogeneză a unui popor este deosebit de complex, se derulează pe un anumit teritoriu si într-o anumită perioadă de timp, de obicei foarte îndelungată, în anumite condiţii naturale, economice, sociale şi mai ales politice. Datorită multitudinii izvoarelor istorice, a descoperirilor arheologice, a datelor incomplete sau a greutăţilor întâmpinate în interpretarea rezultatelor, pot rezulta mai multe teorii. Cercetătorii, indiferent din orice domeniu, ar terbui să fie conştienţi că, teoria rezultată din cercetări şi interpretări, este o teorie şi nu o lege, deci poate să nu fie în totalitate  corectă sau chiar  falsă. Din căte am citit, referitor la procesul de etnogeneză a poporului român, aproape toţi cercetătorii români par singurii deţinători ai adevărului, nu aceptă alte argumente. Există şi teorii aberante, lipsite de un suport real, partizane, ce servesc interesele unui anumit grup. Procesul de formare a poporului român (etnogeneză) este deosebit de complex, se desfăşoară pe o perioadă foarte mare de timp, în condiţii dintre cele mai vitrege. Nu este suficient să consideri etnogeneza poporului român plecând de la momentul cuceririi Daciei de către romani, trebuie căutat mult în istorie, pentru a determina originea dacilor şi lungul lor drum, presărat cu multe dificultăţi, peste care nu au putut trece decât cei mai puternici. Este clar că triburile geto-dacice fac parte din comunitatea mult mai vastă, a tracilor, ce se întindea, în ultimele secole ale ultimului mileniu îCr., din Europa centrală şi Alpii elveţieni, în vest, până pe Nipru, în est,  Pen. Asia mică în sud-est, nordul Greciei în sud, până în Pen. Istria în sud-vest. În nord limita tracică urmărea rama carpatică. Nu pot să fiu deacord cu adepţii teoriei romanizării dacilor care îi fac pe adepţii teoriei tracice, comunişti, extremişti, legionari, fascişti, trădători de neam şi ţară etc. Trebuie să vă spun, de la început, că sunt adeptul, nepătimaş, al teoriei  originii daco-geto-tracică a poporului român, cu o influenţă minimă a romanilor. Studiul civilizaţiei tracice are la bază descoperirile arheologice şi scrierile vechilor cronicari sau învăţaţi ai antichităţii. În privinţa aceasta mai sunt multe de făcut, mai ales de către arheologii şi cercetătorii români. În general descoperirile arheologice de până acum, coroborate cu scrierile cronicarilor vremii ne dau istoria aproximativă a tracilor. Întrepretările diferite a scrierilor şi descoperirilor, ezitările, intreruperea sau anularea unor cercetări arheologice sau a unor programe  în problema tracică, pun sub semnul întrebării unele teorii sau interpretări oficiale ale istoriei. Datorită acestor probleme, inerente peste tot în lume, au apărut mai multe teorii referitoare la etnogeneza poporului român. Prima teorie , prezentă şi la noi în mai toate manualele de istorie de la toate nivelurile, este cea a formării poporului român prin simbioza daco-romană. La temelia genezei poporului român stau romanii cuceritori, care au staţionat în număr foarte mare, aprox 70000, pe toată perioada cuceririi şi coloniştii, neaparat cunoscători ai limbii latine, veniţi în Dacia. A doua teorie, renegată de cercurile oficiale, indică drept temelie a etnogenezei elementul tracic. Spaţiul mare de răspândire al triburilor tracice, existenţa mai mult decât milenară pe aceste teritorii, cultura, obiceiurile, perioada scurtă a colonizării Daciei şi nu în ultimul rând descoperirile arheologice, sunt argumente ale acestei teorii. O altă teorie, cea a lui Rösler, susţine că poporul român şi limba română s-au format în Peninsula Balcanică în perioada Evului Mediu timpuriu, după care populaţia a migrat la nord de Dunăre, la începutul celui de-al doilea mileniu creştin.Tot de la sud de Dunăre s-ar fi aflat românii şi cuvântul lui Hristos, de la populaţiile slave din zonă, susţine Rösler. De peste o sută de ani, istoricii, arheologii, lingviştii şi teologii români se întrec să probeze caracterul „fantastic” al teoriilor austro-ungare. Rösler continuă și dezvoltă în această lucrare teoriile ale altor autori, ca de exemplu Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder și Johann Christian von Engel, cu privire la formarea poporului român în regiuni situate în sudul Dunării. Această teorie a fost combătută de Alexandru Dimitrie Xenopol, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga și alți istorici români și străini.(după Wikipedia).

Prima teorie, ce a romanizării dacilor, în mare, ar fi următoarea:

Formarea poporului român şi a limbii române

Etnogeneza românească se înscrie în procesul general European de formare a poparelor si a limbilor neolatine europene;  s-a desfasurat la nord si sud de Dunare; coordonatele ei esenţiale au fost sinteza si simbioza daco-romana şi asimiliarea slavă; limba română este fundadamental-romanică, dar păstrează elemente dacice si influenăe slave;

Poporul român

În 106 Dacia devenea provincie romană, dar avea deja un anumit nivel de civilizaţie; dacii au dăinuit sub stapanirea romană şi au format alături de coloniştii romani populaţia daco-romană; în 271 împaratul Aurelian a retras,în sudul Dunării numai armata si administraţia; majoritatea daco-romanilor şi-au continuat viaţa in ţinutul Carpato-Danubian; rolul primordial în romanizarea dacilor l-au avut soldaţii si coloniştii Romei, din a căror simbioză au rezultat daco-romanii; în timpul migraţiilor daco-romane au trăit la nordul Dunării si au reprezentat baza procesului de romanizare;  raspândirea creştinismului în limba latină şi legăturile cu Imperiul Roman au avut influenţe romanizatoare pană la venirea masiva a slavilor;  trecerea masivă a slavilor la sudul Dunării a crescut ponderea elementului romanic în fosta provincie Dacia şi a dus la asimilarea slavilor rămasi la nord de Dunare;  rezultatul acestui îndelungat proces a fost aparitia poporului român;

Limba română

A apărut paralel cu formarea poporului român;  limba latină populară a întegrat si elemente din limba dacilor rămase până astazi in vocabularul limbii române şi care se referă la ocupaşii şi cadrul natural; după venirea slavilor au intervenit schimbări fonetice si de vocabular; acesta nu a modificat caracterul fundamental romanic al limbii române, al carei vocabular le conţine.

A treia teorie, denumită şi teoria lui Rösler este următoarea:

La sfarşitul secolului al XVIII-lea, în condiîiile expansiunii Imperiului habsburgic în Principatele Romane, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunare ăi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler in lucrarea „Studii asupra românilor”. Lucrarea lui a aparut în condiţiile creşterii mişcarii de emancipare a românilor din Transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri stravechi. R.Rosler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor, care numai în secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunare, adică atunci când pe pământurile Transilvaniei locuiau deja ungurii, saşii şi secuii. Prin aceasta se nega dreptul istoric al românilor asupra pământurilor unde ei locuiau.

Argumentele lui Rösler erau urmatoarele:

Dacii au fost nimiciţi în razboaiele cu romanii;  dacii nu au putut fi romanizati in doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane in Dacia);  provincia Dacia a fost părasită în întregime de populaţie la 275;  limba româna nu conţine cuvinte germanice vechi, deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al goţilor;  există cuvinte asematoare în limba română şi albaneză, dovadă a convieţuirii lor la sud de Dunare;  nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XlII-lea;  dialectul daco-roman cel de la nord de Dunare se aseamană cu dialectul macedono-roman de la sud de Dunare;  prezenţa influenîei sud-slave asupra Bisericii românilor; românii erau păstori nomazi.

Această ultimă teorie este aberantă, ea a fost demontată cu uşurinşă de istorici şi nu numai, aşa că nu o să mai revin la ea. Totuşi, ea menţionează un argument care mi se pare corect şi anume că dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani. Este clar că ideea romanizării dacilor pierde adepţi în ultimul timp odată cu ofensiva teoriei superiorităţii elementului daco-tracic în Europa antică şi medievală. Unii adepţi ai primei teorii încearcă cu disperare să o cosmetizeze, să o completeze, aducând noi date în sprijinul celor existente, dar la fel de neargumentate. Ei ştiu foarte bine care sunt scăpările teoriei lor. Se apără cu disperare, nu pot concepe că preţioasa lor operă ar putea ajunge la coşul de gunoi dacă ar fi deacord cu o altă teorie. Nu sunt pătimaş, încerc să depistez temeinicitatea şi scăpările ambelor teorii care au rămas în dezbatere. Încep cu analiza argumentului primei teorii referitor la romanizarea dacilor. Argumentele acestei torii le-am prezentat mai sus. Se zice că “rolul primordial în romanizarea dacilor l-au avut soldaţii si coloniştii Romei, din a cărei simbioză cu dacii au rezultat daco-romanii, iar mai târziu românii”. Cuvântul simbioză este total nepotrivit, nicăieri în lume cuceritorii nu au fost primiţi cu flori. Din contră, sentimentele cuceriţilor sunt de respingere, de frică. Romanii,  cuceritorii Daciei,  au schimbat destinele unei naţii, a unui popor viteaz şi mândru, nu pot fi priviţi ca pe nişte salvatori carea ne-au scos din primitivism. Nu aveţi domnilor istorici, nici un dram de patriotism în sufletele voastre? Chiar dacă această teorie ar fi adevărată nu putem să-i slăvim pe romani! Dacă nu erau ei, noi ne pierdeam în negura timpului? Nu cred!  Până la invadarea Daciei de către romani strămoşii noştrii, fie că se numeau daci, geţi sau traci au dăinuit vitregiilor vremurilor. La venirea romanilor ei erau organizaţi, erau o forţă, dovedită şi în luptele cu romanii, nu aveau nevoie de aceştia pentru a se apăra. Spuneţi-mi domnilor academicieni, doctori docenţi în istorie sau alte ştiinţe, ce ajantaje au adus poporului român cuceritorii romani? Eu nu le văd. Aş putea spune că ne-au adus munai nenorociri. Dacii nu au trăit în “simbioză” cu romanii ci, într-o primă etapă, au fugit de ei, dat fiind cruzimea romanilor în războaie şi mai ales în războaiele romano-dacice. Ştiţi prea bine că romanii se autointitulau, “tăietori de daci”, dar nu scoateţi o vorbă, în schimb îi faceţi pe daci: păgâni (când toată lumea ştie că aveau zeii lor), beţivi, violenţi, primitivi, săraci, sălbatici, femeile dacilor, după teoria voastră, rezultă că erau cele mai mari curve, etc. Speriaţi de cruzii năvălitori, dacii au fugit în munte, de unde cu greu au mai coborât. De fapt nu au trebuit să fugă prea mult pentru că ei trăiau de mult timp în “simbioză” cu muntele. Nu se spunea despre daci că erau păstorii romanilor? Da, erau păstori, dar nu ai romanilor, şi nu numai păstori, cunoşteau şi ceva agricultură. În această privinţă avem dovezi din belşug. Dacă tot am pomenit de agricultură nu pot să nu mă mir, că românilor, proaspăt ieşiţi din „sinteză şi simbioză”, li s-a arătat plugul de către slavi! Mi se par total nepotrivite cuvintele sinteză şi simbioză folosite de istorici, când se referă la procesul de „romanizare a dacilor”. Dacă studiaţi dex-ul, cu greu înţelegeţi contextul în care sunt folosite. Cuvîntul simbioză este împrumutat din bilogie care înseamnă „formă de conviețuire reciproc avantajoasă între două specii diferite de organisme”, iar pentru sinteză cu greu am descoperit o semnificaşie potrivită: „îmbinare a două sau a mai multor elemente care pot forma un tot”.  Dar să revin la „avantajele” noastre în urma cuceririi romane. Romanii au şters orice formă dacică sau geto-dacică de organizare statală. Dacă nu erau romanii, incipientul stat dac evolua. Ei au cucerit provincia locuită de daci şi au denumit-o Dacia, sub administraţie romană până la retragerea, probabil anul 271. După care, Dacia a dispărut pentru totdeauna. Popoprul dac şi-a pierdut identitatea. Au trebuit să-şi lingă rănile lăsate de „salvatorii romani” aproape un mileniu. Dacă nu veneau romanii, nu văd cine ar fi împiedict populaţiile geto-dacice din spaţiul românesc, ajunse într-un stadiu înaintat de dezvoltare administrativă şi statală, să se unească sub un mare şi unitar stat.  Continuitatea ar fi fost evidentă şi nu ar mai fi putut nimeni să emită fel de fel de ipoteze care mai de care mai fanteziste. Dacă exista un stat dac puternic unele popoare din Europa, astăzi nu mai existau. În teoria oficială se spune că, după retragerea romană până la primele atestări documentare din secolele IX – X, a continuat procesul de romanizare a populaţiei rezultate în urma simbiozei daco-romane, sau după cei mai mulţi romano-dacă. Deci poporul român nu a apărut  aşa de repede, este normal, numai că achiziţiile romane au trebuit aprofundate de către toate triburile din spaţiul carpato-danubiano-pontic câteva secole bune după retragerea romanilor.  Ridicol, nu?  Dar să revenim la romanizarea dacilor. Dacii, care locuiau mai mult în regiunile montane, nu şi-au părăsit locul de baştină de dragul romanilor ca să-şi ridice aşezări în apropierea garnizoanelor şi cetăţilor lor pentru a-i alimenta cu produse, pentru a putea învăţa limba latină, sau ca femeile dacilor să fie mai aproape de iubiţii lor romani din armată sau administraţie. Dacii erau elevi sârguincioşi, oriunde erau învăţau limba latină. Ba mai mult, erau buni şi convingărtori profesori, fiind în armata romană, învăţau musai latina, iar când se întorceau acasă, toată suflarea familială luau lecţii de latină. De dragul romanilor, au început să vină în Dacia romană şi persoane importante, influente şi profitoare din zona liberă, care au invadat imperiul pentru a învăţa limba latină şi a dobândi nepreţuita cetăţenie romană. Întorşi în ţinuturile lor libere, i-au învăţat şi pe ai lor limba latină. În câteva secole bune după retragerea romanilor, s-a produs „desăvârşirea” procesului de romanizare în urma căreia a apărut poporul român şi limba romînă. Un alt argument în defavoarea romanizării dacilor este faptul că pe teritoriul ţării noastre nu a rămas niciun dialect al dacilor, presupus nelatin. La sudul Dunării au rămas mai multe dialecte aparţimând populaţiei autohtone şi chiar limbi (greaca, albaneza). Ar fi rămas într-o anumită regiune o anumită populaţie care să fi păstrat, aproape nealterată, limba dacă. Şi la noi în ţară există numeroase minorităţi care şi-au păstrat limba, tradiţiile etc. Aşa de slab a fost marele neam al tracilor să pierdă tot ce a moştenit şi păstrat cu sfinţenie de-a lungul mileniilor în doar câteva secole? Numai aparent au pierdut, pentru că limba lor era aproape identică cu a romanilor.  Asimilarea a fost uşoară şi uniformă pe tot teritoriul dac. Dacă ar fi existat dialecte din limba dacilor am fi avut certitudini, aşa că… Elementul românesc nu l-au pierdut nici dialectele vorbite de populaţiile româneşti de la sud de Dunăre. Dacă în perioada antică şi la începutul evului mediu nu au existat legături strânse dintre triburile tracice de la nord şi sud de Dunăre, atunci aceste dialecte provin din limba tracă şi am putea spune că a fost tot o limbă latină. Marele dezavantaj al populaţiilor tracice este acela că nu au avut o limbă scrisă, nu avem o dovadă de netăgăduit în favoarea  uneia sau alteia dintre  ipoteze sau teorii. Lipsa dovezilor scrise dă naştere speculaţiilor. Un exemplu concludent asupra păstrării limbii şi a obiceiurilor îl constituie ţiganii. Ei au trăit aproape un mileniu printre populaţii străine şi nu şi-au pierdut identitatea, iar dacii în 165 de ani au pierdut tot patrimoniul lor lingvistic şi cultural, multimilenar. Dacii au fost „asimilaţi” aproape total de romani, rezultând un popor cu un fond genetic foarte solid! Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă limbile lor nu ar fi fost foarte apropiate. Spun asta pentru că, influenţele ulterioare asupra limbii române au fost neânsemnate, cu toate că perioada de ocupaţie a altor năvălitori a fost mult mai mare. Este vorba de influenţele slave, cumane, turcice şi ungureşti. Cum de noua limbă română a rezistat aproape un mileniu presiunilor continue la care au fost supuşi românii din Transilvania de către unguri? Nu este o dovadă clară că un popor nu poate fi asimilat în mai puţin de două secole? Se mai invocă în sprijinul teoriei latinităţii noastre, faptul că romanii nu s-au retras în totalitate din Dacia şi că ei ar fi mai rămas în Oltenia, Muntenia şi Banat, drept pentru care s-a construit şi un pod peste Dunăre. Acesta nu ar putea fi un argument, dacă ar fi fost aşa, perioada mai lungă de locuire a romanilor ar fi produs diferenţe esenţiale între dialectele din aceste provincii şi restul. Ori diferenţa cea mai mare mi de pare între dialectul bănăţean şi cel oltean. Mai mult, Dobrogea a fost ataşată imperiului roman încă din secolul I îCr. şi a rămas în imperiu mai bine de un mileniu. Oare există diferenţe de limbă între românii din Dobrogea şi cei din oricare regiune din România? Chiar au învăţat dacii ocupaţi sau liberi la perfecţie limba latină de nu există diferenţe, decât minore, între dialectele din România? Bineânţeles că nu. Aceste diferenţe minore nu se pot pune decât pe latinitatea limbii vorbite de geto-daci. Să acceptăm ideea simbiozei şi cea a asimilării dacilor în teritoriile ocupate de romani, dar este aberant să susţii că dacii liberi şi-ar fi schimbat limba numai prin contacte cu populaţia din Dacia romană. Unii istorici, în disperarea lor lansaeză ideea că dacii liberi ar fi fost atraşi şi ar fi venit şi ei drept colonişti în Dacia. Atunci de ce atacurile repetate ale dacilor liberi asupra colonizatorilor romani? Ştiţi de legătura dintre cumani şi români? Ei au convieţuit cu românii din Muntenia şi Moldova aproape trei secole, iar influenţa lor lingvistică este aproape nulă. Sau limba latină este precum o gaură neagră? N-aş spune, nu aceeaşi lucru se poate spune despre sinteza sau simbioza cu grecii, din contră cu timpul latina a fost înlocuită cu greaca în întreg imperiului bizantin. Prezint în continuare un articol care pune la îndoială teoria oficială a romanizării dacilor:

Omul care a avut acces la documente secrete din biblioteca Vaticanului: “Limba latină se trage din cea română, nu invers”. Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la toate documentele secrete din biblioteca Vaticanului, a făcut recent o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai. El a declarat că latina cultă se trage din limba română străveche, nu invers, cum se credea până acum! Detalii în continuare:

Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea (foto), unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.r.)”. Această declaraţie o puteţi vedea pe internet, la adresa www.youtube.com/watch?v=Nue1A3PoJrg, adică în filmuleţul de mai jos, de la minutul 50:50 pana la 53:13:

România, Grădina Maicii Domnului

Cu alte cuvinte, teoria conform căreia romanii au cucerit o parte din Dacia, iar dacii, inclusiv cei din teritoriile necucerite de Roma, şi-au abandonat limba strămoşilor lor şi au început să vorbească latina e falsă. Conform declaraţiei lui Ledwith, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori: vorbeau deja limba din care se născuse chiar latina. Din această perspectivă, românii apar drept unul şi acelaşi popor cu dacii, continuatorii direcţi şi legitimi ai acestora. Mai mult, ar rezulta că şi romanii ar fi fost neam tracic. Menţionăm că Miceal Ledwith este o personalitate irlandeză care nu are interese personale în România. De asemenea, reamintim că Papa Ioan Paul al II-lea a spus, cu ocazia vizitei în ţara noastră, din anul 1999, că România este “Grădina Maicii Domnului”. În această ordine de idei, se pune întrebarea: ce ştiu cei de la Vatican despre noi, iar noi habar nu avem?

Genetic, nu ne-am schimbat de 5.000 de ani, suntem tot daci

Un studiu de paleogenetică, realizat între anii 2003-2006, a arătat că, genetic, suntem daci, iar teoria latinizării făcute de Imperiul Roman este falsă.

Studiul, realizat de dr. Georgeta Cardoş , specialist în genetică, cu sprijinul Universităţii din Hamburg, Germania, a pornit de la ţesuturi osoase recoltate din peste 20 de situri arheologice din România, de la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor care au trăit aici cu 5.000 de ani în urmă. Datele genetice obţinute au fost comparate cu cele ale românilor de astăzi. Concluzia a fost că între actuala populaţie a României şi cele care au trăit pe teritoriul acestei ţări cu 5.000 de ani în urmă există o clară înrudire genetică, iar fondul de bază dovedeşte continuitatea şi legătura strânsă cu populaţia străveche, adică cu dacii, ramura nord-dunăreană a marelui neam tracic.

Referitor la studiul amintit mai sus nu pot să nu reproduc aici, articolul postat pe blogul “Adevărul desapre daci” de dl. Daniel Roxin – extras din cartea Spiritul dacic renaște:

Studiul de paleogenetică care a bulversat România. Nu suntem urmașii Romei!

Postat de addaci in Dezvăluiri, Emisiuni TV

Ceea ce a bulversat, probabil, cel mai mult spațiul media românesc în cursul anului 2012, a fost studiul de paleogenetică realizat în Germania de domnul Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană și Antropologie al Universității din Hamburg, și doamna Dr. Georgeta Cardoș, cercetător științific biolog, specialist în genetică.

Potrivit concluziilor acestui studiu, populația actuală a României este clar înrudită cu populațiile care au locuit pe teritoriul României în epoca bronzului și a fierului, adică acum 2.500 – 5.000 de ani, un lucru care pune în evidență continuitatea acestui popor, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei. Înainte de a aduce în discuție și celelalte concluzii uimitoare ale studiului, care răstoarnă teoria romanizării Daciei și a descendeței romane a poporului român, să vedem ce este paleogenetica și ce a presupus această cercetare, realizată în Germania, pentru a fi cu bine dusă la capăt…

Prin urmare, am putea spune că Paleogenetica este o “fereastră“ către trecutul omenirii. Fiind un domeniu de studiu al ADN-ului vechi și degradat, Paleogenetica poate aduce informații importante despre originea și evoluția omului și a genomului uman, migrațiile populațiilor umane, relațiile de înrudire ditre populațiile umane vechi și cele actuale. Așadar, ne poate spune, printre altele, cine ne sunt strămoșii reali. Iar strămoșii noștri reali nu sunt romanii, ci traco-geto-dacii. Cum s-a ajuns la această concluzie și la altele, chiar și mai șocante?

Iată povestea acestui studiu de paleogenetică: în toamna anului 2001, în urma unei discuții purtate între domnul Decan al Facultății de Biologie (Universitatea București), Prof. univ. dr. Călin Tesio și domnul Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, se naște ideea realizării unui studiu de paleogenetică având ca scop determinarea originii poporului român. Un astfel de demers presupunea compararea genetică a unor rămășițe osoase aparținând populațiilor vechi care au trăit pe teritoriul României cu situația genetică actuală a populației acestei țări, pentru a se verifica gradul de înrudire.

În proiect s-au alăturat, pe parcurs, antropologii Andrei Soficaru și Nicolae Mirițoiu de la Institutul de antropologie Francisc Rainer al Academiei Române, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. O altă cantitate de material osos a fost pusă la dispoziție, pentru studiu, de doamna dr. Alexandra Comșa de la fostul Institut de Tracologie al Academiei Române. În total, studiul a avut la dispoziție material osos din peste 20 de situri din România (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50  de indivizi aparținând populațiilor vechi (22 din epoca bronzului, 28 din epoca fierului).

În ceea ce privește probele de sânge de la populația actuală a României, acestea au fost obținute prin sprijinul doamnei Prof. dr. Emilia Iancu, Director al Muzeului Omului din Ploiești și al Muzeelor de Științe Naturale din Regiunea Prahova, respectiv prin sprijinul doamnei Dr. Dorina Bănică, de la Institutul Marius Nasta și Clinica de Ftisiologie București.

Și cum o cercetare întinsă pe mai mulți ani (2003-2006) are și cheltuieli importante, precizez faptul că acestea au fost finanțate majoritar din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană și Antropogie al Universității din Hamburg, Germania, prin sprijinul domnului Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, directorul instituției, de DAAD – Germania și prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene.

Munca efectivă de cercetare a fost realizată de doamna Dr. Georgeta Cardoș, în cadrul lucrării de doctorat a domniei sale, o muncă dificilă și de lungă durată în care condițiile de securitate ale probelor genetice au fost atât de stricte, pentru a preveni contaminarea, încât până și curățenia din laborator a fost realizată exclusiv de doamna Dr. Georgeta Cardoș.

Având la dispoziție toate aceste informații, putem înțelege foarte ușor complexitatea demersului și prestigiul științific incontestabil al persoanelor și instituțiilor implicate.

Concluziile studiului s-au dovedit, până la urmă, bulversante pentru spațiul românesc deoarece ele răstoarnă principala teză a istoriei României, cea a etnogenezei poporului român. Dar pentru a evalua în ansamblu șocul cultural provocat de prezentarea publică a concluziilor studiului, să le prezentăm:

–          Între actuala populație a României și populațiile care au trăit pe teritoriul acestei țări acum 2.500 – 5.000 de ani există o clară înrudire genetică, ceea ce vorbește despre o continuitate incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri. Chiar dacă există și urme genetice aparținând diverselor populații migratoare care au trecut pe aici, fondul genetic de bază dovedește continuitatea și legătura cu populațiile vechi;
–          Actuala populație a României se înrudește genetic în special cu populațiile Greciei și ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spațiu locuit cândva de traci, cu care s-au și amestecat, și doar într-o mică măsură cu populația italiană;
–          S-a mai dovedit, iar aceasta este cea mai șocantă concluzie a studiului, că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiți genetic cu populațiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani. De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor.

Totuși, există o aparentă contradicție: dacă noi suntem urmașii traco-geto-dacilor, iar o parte dintre italienii au la rândul lor rădăcini tracice, de ce astăzi românii și italienii se înrudesc genetic atât de puțin?

Explicația pare să fie cât se poate de simplă: la sosirea tracului Enea (considerat de istoricul roman Titus Livius, fondatorul Romei ) în penisula italică, aici trăiau și alte triburi cu rădăcini tracice – venetii și etruscii, aceștia din urmă dând primii regi și alfabetul noului regat, viitoarea Romă Imperială. Totuși, în penisula italică trăiau, în afara populațiilor cu rădăcini tracice, și populații aparținând altor familii etnice – sabinii și samniții.

În timp, aceste popualții s-au amestecat între ele. Apoi, Roma Imperială a dus o politică agresivă de amestecare a populațiilor în interiorul Imperiului. Astfel, dacă ne referim doar la capitala Roma, constatăm că avea un număr important de cartiere etnice – cartierul grecesc, evreiesc, hispanic ș.a.m.d.

Nu în ultimul rând, pentru aproape 1.400 de ani, între  476, anul căderii Romei și 1861, anul unificării Italiei, Italia nu a existat ca stat național, această perioadă fiind marcată de o serie de invazii și strămutări de populații… Cu alte cuvinte, istoria penisulei italice este marcată de trei etape esențiale în care populațiile cu rădăcini tracice s-au amestecat cu celelalte, diluându-și semnificativ contribuția etnică în acest spațiu…

Iata că, privind din această perspectivă, orice aparentă contradicție dispare, deoarece putem înțelege de ce, astăzi, deși o parte dintre italieni, în special cei din nord, se mai înrudesc genetic cu populațiile care au locuit în spațiul carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani, populațiile României și ale Italiei, în ansamblul lor, se înrudesc genetic foarte puțin.

În concluzie, rezultatele studiilor de paleogenetică sunt intărite de izvoarele istorice iar mesajul final este cât se poate de limpede: nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor!

Cu toate că acest studiu de paleogenetică are o importanță uriașă în stabilirea adevărului istoric, cu toate că concluziile lui sunt extrem de folositoare interesului național, istituțiile statului român și forurile academice și universiatare românești care au căderea să îl cerceteze, îl ignoră cu o impardonabilă indiferență!

Fiind curios să aflu dacă autorii studiului au fost contactați de reprezentanții statului român sau de vreo instituție academică ori universitară care să își arate, în mod oficial, intersul pentru acesta, i-am întrebat, atât pe doamna Dr. Georgeta Cardoș, cât și pe domnul Prof. Alexander Rodewald, despre o astfel de posibilitate. Răspunsul a fost NU! A existat o singură situație în care cineva de la Academia Română a dat un telefon vorbind despre o posibilă expunere pe această temă, dar apelantul nu a mai dat niciun semn de viață după aceea… În rest, tăcere maximă. Și atunci apare fireasca întrebare: cui slujesc reprezentanții Statului Român din politică, cercetare sau învățământ?!…

Pentru că sunt trei concluzii mari și late născute din acest studiu de paleogenetică, concluzii care vin în sprijinul păstrării integrității teritoriale a României, în folosul restabilirii adevărului istoric și a recuperării demnității poporului român:

1. Conform rezultatelor studiului de paleogenetică, poporul român se dovedește a fi continuatorul populațiilor de acum 2.500 – 5.000 de ani și locuitorul de drept al acestor melaguri, un lucru extrem de important, astăzi, când pretențiile revizioniste maghiare încep din nou să se amplifice.

2. Faptul că această cercetare confirmă dovezile istorice care ne spun că romanizarea Daciei nu a fost posibilă și nu s-a produs, că suntem un popor mai vechi, continuator al „nemuritorilor” daci, este un motiv de mai mare mândrie națională decât acela de a fi rezultanta unei etnogeneze formate ca urmare a unei presupuse împreunări a femeile dace cu un amestec multietnic de coloniști și soldați ai Imperiului Roman.

3. Nu în ultimul rând, confirmarea surselor istorice care spun că romanii aveau la rândul lor rădăcini tracice, nu face decât să ne mărească și mai mult respectul față de adevăratele nostre rădăcini, cele traco-geto-dacice, să ne redea și mai mult demnitatea națională furată!

De aceea, cred că toți ar trebui să medităm la următoarele întrebări: Îi putem considera loiali României și poporului român pe politicienii, academicienii și istoricii care ignoră sau combat acest studiu (fără ca măcar îl cerceteze!!!), în condițiile în care concluziile lui sunt eminamente benefice pentru noi, românii?! De ce să ignori sau să lupți cu înverșunare împotriva acestor rezultate, dacă iubești România și Românii?!

“Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare….”                                                                          Sursa: Ion Enache

După cum vedeţi prezint aici câteva articole din care se desprind câteva argumente solide în legătură cu originea noastră şi cu rolul strămoşilor noştrii în istoria Europei. Ce mă intrigă este faptul că istoria, zic eu adevărată, este prezentată de către istorici şi cercetători străini, iar instituţiile oficiale şi mediile academice din ţara noastră tac, nici măcar nu neagă aceste noi descoperiri sau argumente ce contrazic teoria oficială. Dacă nu eşti deacord cu ceva, iei poziţie şi încerci să demontezi ceea ce iţi contrazice teoria. Mi se par lipsite de o bază ştiinţifică sau de logică unele argumentele invocate de teoria romanizării dacilor. Se desprinde din varianta romanizării că principalii actori ai romanizării, ar fi legiunile romane care au staţionat în Dacia. Se spune că erau vreo 70000 de soldaţi (după alţi cronicari 50000). Câţi dintre ei erau romani? Cronicarii timpului ne spun că aceste legiuni veneau din diferite regiuni ale imperiului: Panonia, Balcani, Asia mică, Pen. Iberică etc. Pot spune că mai mult de jumătate dintre ei nu cunoşteau latina. Cine a făcut armata ştie cât timp are soldatul pentru a merge la femei. Să zicem că unii dintre ei au ajuns şi acolo, dar nu atât de mult timp încât să  înveţe femeile dace limba latină, ba chiar şi familia lor.  Dacii din armata romană, în puţinele zile de permisie, cred că aveau altceva de făcut decât să-şi înveţe familia latina, pe care nici ei nu o stăpâneau prea bine. Despre biserică, ce să mai zicem, în perioada respectivă creştinismul era interzis în imperiu. Să fie clar, romanii nu au venit în Dacia să-i romanizeze pe daci. Altele au fost obiectivele lor, pe care după ce le-au îndeplinit au plecat. Ne spun istoricii că principalul obiectiv ar fi fost împiedicarea dezvoltării statului dac care putea deveni periculos pentru imperiu, aveau experienţa lui Burebista. Eu aş zice că principalul motiv l-a constituit bogăţiile dacilor.  Aş dori ca teoria daco-geto-tracică să fie adevărată, nu doar pentru că am considerat mai credibile argumentele acesteia, dar şi din patriotism (nu naţionalism), din mândrie naţională. Cel mai important argument al primei teorii este cel lingvistic. Este clar că limba română face parte dim familia limbilor latine. Toată lumea este deacord cu acest lucru, dar argumentele celor două teorii sunt diametral opuse. Prima teorie explică latinitatea limbii noasre prin romanizare dacilor a căror limbă era una nelatină.  A doua teorie consideră limba tracilor ca fiind una latină. Trebuie să avem încredere în lingvişti, care spun că 60% din vocabularul esenţial al limbii române este latin, iar aprox. 7%  este din limba dacică. Noi, adepţii teoriei tracice, trebuie să căutăm răspunsuri acolo unde argumentele sunt neconvingătoare. Pentru a afla adevărul trebuie să răspundem la câteva întrebări:

–          Limba tracilor a fost una latină sau nu?

–          Dialectele vorbite de populaţiile de origine română din sudul Dunării, cu asemănări evidente cu limba romînă, sunt relicve ale limbii tracilor sau ele derivă din limba română?

–          Care este legătura dintre limba română şi cea albaneză? Albanezii susţin că sunt urmaşii ilirilor, alţii susţin că sunt urmaşii unui trib tracic.

Încerc să-mi dau cu părerea asupra unora din întrebările de mai sus. Lingviştii noştrii ne spun că în vocabularul esenţial al limbii române exiată 150-160 de cuvinte geto-dacice, iar aprox. 60 de cuvinte dintre acestea se regăsesc în dialectele aromân si meglo-român şi istro-român. Probabil istorici omit să ne spună câte cuvinte din aceste dialecte sunt latine, întâlnite şi în vocabularul limbii române. Se încearcă cumva să credem că aceste dialecte nu sunt latine? În alte scrieri se recunoaşte că, cele trei dialecte fac parte din limba româna comuna (sau protoromâna), care s-a format pe întreg spatiul Carpato-Danubiano-Balcanic. Întrebarea a doua este esenţială în abordarea celor două teorii, a romanizării dacilor sau a continuităţii geto-dacilor. Dialectelor amintite, din Peninsula Balcanică, provin din limba tracă, sau din limba română? Adepţii fiecărei teorii ar răspunde fără ezitare în favoarea teoriei lui.  Din lucrarea Dialectul Aromân, de Matilda Caragiu Marioţeanu se spune: “Românii, sau armâńl′i, cum îşi zic ei, sînt după dacoromâni cei mai numeroşi dintre vorbitorii dialectelor româneşti. Numărul lor nu se cunoaşte cu precizie. El s-ar ridica, după Th.Capidan, la 300000—350000, repartizaţi astfel: 150000 în Grecia, 100000 în R.S.F.Iugoslavia, 65000 în R.P.Albania şi 40000 în R.P.Bulgaria. Alte statistici dau cifre care variază între 160000 şi 600000. În cursul veacurilor mulţi aromâni şi-au pierdut graiul, deznaţionalizîndu-se; de aceea numărul lor scade pe zi ce trece. Cei mai mulţi aromâni se află în Grecia. Aşezări străvechi se întîlneau odinioară pînă în Acarnania şi Etolia; astăzi ei sînt răspîndiţi în mase compacte în Tesalia şi Epir de-a lungul muntelui Pind. Centre mai importante: Aminciu, Avdela, Samarina, Lăsun, Perivoli, Larisa. Spre răsărit, grupuri de aromâni trăiesc în regiunea muntelui Olimp, iar spre nord,în jurul oraşului Salonic. Spre apus, în regiunea muntelui Γramos, se întinde marea tulpină a aromânilor γrămusteni. Locul lor de obîrşie este muntele Γramos, o prelungire a Pindului, unde a strălucit acum trei veacuri Γramustea, arsă pînă la temelii de turci. Aromânii din acest oraş s-au răspîndit în alte localităţi din Grecia şi R.S.F.Iugoslavia. În R . P. Albania trăiesc muzăchiarii (din Muzachia, cîmpia care se întinde de-a lungul mării), fărşeroţii din regiunea Coriţei şi aromânii din oraşele R.P. Albania (Berat, Durazzo, Tirana, Cavaia, Elbasan), la origine tot fărşeroţi. În secolul al XVIII-lea s-a dezvoltat marele centru cultural, religios din Balcani, Moscopole, distrus pe vremea lui Ali-Paşa. În R . S . F. Iugoslavia, mase compacte de aromâni se găsesc în jurul Bitoliei. Grupuri răzleţe apar în toate oraşele Iugoslaviei. Graiul acestor aromâni prezintă unele particularităţi care-l apropie de acela al megleniţilor, ceea ce l-a făcut pe G. Weigand, şi apoi pe Th. Capidan, să vadă în el un grai meglenit (idee la care Th.Capidan a renunţat în cele din urmă). Aromânii din R . P. Bulgaria nu formează grupuri dense; în partea de apus a ţării însă, şi înspre sud, ei sînt răspîndiţi prin numeroase localităţi”. Din fragmentul de mai sus se desprind, încă, arii mare de răspîndire a aromânilor , iar numărul lor nu este de neglijat. După cum se vede cei mai mulţi se găsesc în Grecia. Ştim foarte bine că triburile tracice au fost răspândite în toată peninsula balcanică. Aşadar este foarte posibil ca dialectele protoromâne să derive din limba tracă. Adepţii teoriei romanizării susţin că populaţii daco-romane ar fi emigrat spre sud odată cu năvărirea slavilor. Este posibil, dar mă gândesc că nu ajungeau până în Grecia din două motive: primul că, probabil nu erau primiţi, iar al doilea că, fiind păstori, nu căutau cele mai civilizate regiuni din imperiu. Faptul că românii sau daco-romanii sau geto-dacii erau în număr mare chiar pe teritoriul actual al Bulgariei îl dovedeşte faptul că începând din anul 1185 şi până în anul 1396, a existat un stat cu o largă autonomie şi chiar independent, numit Imperiul româno-bulgar sau Ţaratul Vlaho-bulgar . Ţaratul condus până în 1258 de ţari români, cei mai importanţi au fost fraţii Petru şi Asan, care au înfiinţat regatul şi fratele lor Ionişă Caloian. Curios este faptul că ronânii au cam dispărut din Bulgaria, au mai rămas doar în câteva locuri: “Cei mai multi romani sunt in zona Vidinului unde intalnim 50 de comune din care 30 sunt curat romanesti. Alti multi romani traiesc pe malul drept al bazinului dunarean, pana la Ruse si apoi in sate din sudul Dobrogei, care au ajuns sub stapanirea bulgarilor, dupa Tratatul de la Craiova, incheiat in 1940. Cu toate acestea numarul vorbitoarilor de limba romana din tara vecina este astazi dupa datele oficiale, foarte mic, scazand de la 96 000 inregistrat la inceputul secolului, la 16 000 in 1934 si la 2 700, dintr-o statistica mai recenta. Explicatiile acestui mod, cel putin « misterios », de scadere a numarului romanilor din Bulgaria ni-l da un reprezentant al «Asociatiei Vlahilor» din Vidin care, printre altele, semnaleaza faptul ca in multe zone s-au inregistrat cazuri de presiuni din partea autoritatilor bulgare, care-i obliga pe vlahi sa-si ascunda adevarata identitate”. Aici este clar că cea mai mare parte a populaţiei româneşti a fost asimilată de slavi. Dar nu au dispărut definitiv ca în cazul dacilor.

În privinţa identităţii aromânilor nu toţi istoricii îi consideră ca făcând parte din populaţia daco-română formată de o parte şi de alta a Dunării. Mulţi istorici consideră că  s-au format prin romanizarea populaţiei băştinaşe din Macedonia. Dacă această teorie este adevărată, se impun mai multe întrebări dintre care una mi se pare esenţială. De ce din convieţuirea populaţiei autohtone macedonene şi cea romană a rezultat un popor a cărei limbă este foarte apropiată de limba română? Putem da un singur răspuns, cel care rezultă din cunoscutele care intră în teorie (sau matematic în ecuaţie). Mai exact, care sunt datele cunoscute? Un popor latin, cel roman, acelaşi atât în Macedonia cât şi în Dacia; un alt popor, cel autohton (macedonean sau dac, cu o limbă necunoscută). Rezultatul convieţuirii sau, s-ăi zicem simbiozei: un nou popor (aromân şi român) cu o limbă identică. Matematic se poate scrie, după ce facen notaţiile:

L – limba latină ;  M – lb. macedoneană;  D – lb. dacică ; R – lb română  ; A – lb. aromână. Limba română  fiind apropiată de dialectul aromân o notăm ca aceeaşi literă, să zicem C de la comuniune; deci R=A=C; se scriu ecuaţiile logice:                                                                                                                                                                                                                                 L + M = C   (1)                         L + D = C    (2)    Rezolvând matematic, dacă scădem ecuaţia (1) din (2)  obţinem:  M – D = 0, de unde: M = D, adică limba macedoneană este aceeaşi cu cea dacică.  Să ne înşele matematica? În niciun caz! Nu vreau să mă hazardez şi să susţin ce spun şi alţii, că macedonenii au fost un trib tracic. Acelaşi lucru se poate spune şi în cazul dialectelor megleno-român şi istro-român. Pare logic dacă ne gândim că peninsula balcanică era împânzită de triburi tracice. Istoricul Herodot (484-425 i.Chr.) afirma ca “”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, dupa cel al inziloi. Numarul triburilor lor depaşea cifra de o suta”. Acelaşi autor afirma că “dacă ar avea un singur conducator sau dacă tracii s-ar intelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decat toate neamurile”. Dacă privim cu atenţie dialectul aromânilor (macedo-român), făcând abstracţie de unele diferenţe fonetice şi de scriere, nu poate să nu ne surprindă asemănarea izbitoare cu limba română, nu numai a cuvintelor de bază, cât mai ales a celor de legătură. Dialectele amintite seamănă cu o limbă română arhaică.  Strabon, spunea că “toşi tracii vorbeau aceeaşi limba, cu mici diferenţe”, de unde se impune concluzia ca limba unică a tracilor avea doua dialecte. O altă necunoscută este cea referitoare la legătura dintre limba română şi albaneză. Sunt şi aici două  ipăoteze; cea oficială albaneză, care susţine că albanezii sunt urmaşii irililor; cealaltă susţinută de mai mulţi cercetători, unii din ţara noastră, în care albanezii sunt şi ei urmaşii unor triburi tracice. Dar cum şi limba ilirilor era apropiată de cea tracă, adevărul este pe aproape. Mihai Ciocârlie, consideră că asemănarea dintre cele două limbi “nu poate să ducă decât la concluzia că românii şi albanezii au reprezentat cândva acelaşi popor, din care o parte a fost romanizată, iar alta nu.  Faptul că mai mult de jumătate din cuvintele de fond, preromanice, din limba română se regăsesc doar în albaneză, ne împiedică să acceptăm ideea că la baza celor două limbi moderne s-au aflat două limbi diferite, doar într-o anumită măsură înrudite între ele”. Dintre cele 160 de cuvinnte considerate dacice din limba română, 90 se regăsesc şi în albaneză. Multe din aceste cuvinte sunt cuvinte de bază ale celor două limbi (brad, mânz, gât, buză, etc.) şi aparţin evident unui fond arhaic. Studiind argumentele teoriilor romanizării şi a tracilor, înclin spre cea de-a doua. Dintre argumentele studiate,  unele prezentate şi aici, constat în prezentările şi interviurile unor cercetători, foarte bine informaţi, o undă de mister. Ne dezvăluie doar frânturi de adevăr. Răspunsurile sunt clare şi neaşteptate, dar incomplete. Ni se spun, posibile adevăruri, surprinzătoare, total diferite de variantele oficiale, dar neargumentate. Dar nu ne spun unde să căutăm adevărul, nu avem bibliografie. Mai înţelegem de la ei că nu trebuie să ştim mai mult. Cel puţin ei ne dau crâmpeie de adevăr, ai noştrii nu spun nimic. Ce am putea inţelege din mister şi tăcere? Că adevărul prezentat de specialiştii străini este chiar adevăr! Misterul din scrierile sau răspunsurile specialiştilor străini parcă  l-am traduce, nu trebuie să ştiţi mai mult sau căutaţi! Dar unde să căutăm, suntem lipsiţi de mijloace, iar multe documente sunt ascunse, clasificate. De ce autorităţile noastre descurajează cercetările arheologice asupra tumulilor tracice? De ce în Bulgaria se poate şi la noi nu? Ar trebui să fim mai interesaţi decât bulgarii în cercetările asupra populaţiilor tracice. De ce ne temem de adevăr? Nu trebuie să orbăcăim în căutarea dovezilor despre geto-daci sau traci, acele movile de pământ ne spun unde să căutăm. Pentru a ascunde adevărul ne fraieresc mereu cu lipsa banilor. Dar ca să vedeţi cum privesc autoritîţile române cercetările despre traci:

Institutul Român de Tracologie, prestigios centru de cercetare recunoscut în Europa (şi nu numai) se află în tragica situaţie de a rămane fară sediu. Mai exact laboratoarele, care se afla intr-o cladire din secolul XIX (ce adaposteşte Editura Didactică si Pedagogică) trebuie evacuate deoarece Ministerul Educatiei si Cercetării, sub tutela caruia se afla institutul, are nevoie de câteva săli în care să-şi deruleze programele finanţate de… Uniunea Europeană, uitand că şi institutia careia nu-i oferă altceva în loc dezvoltă de 15 ani astfel de programe. Şi mai uită că acolo sunt depozitate, in vederea cercetării, tone de materiale arheologice, şi ca o mutare a întregului inventar abia dacă s-ar putea face într-un an de zile. Numai pentru “Cercetări pre si protoistorice la Dunarea de Jos”, program derulat împreună cu Universitatea din Heidelberg şi Academia Germană, Fundaţia Humboldt a trimis aparatură foto in valoare de peste 30.000 de marci. 20 din cei 35 de salariaţi (arheologi, lingviţti, paleoantropologi, etnoarheomuzicologi si specialisti in arheometrie), trebuie sa-şi găsească de lucru în altă parte. “Singura soluţie a fost să trimitem faxuri în toată Europa şi doar protestele unor importante personalitaţi l-au determinat pe domnul Marga să revină. Pentru ca Institute de Tracologie sunt in Europa în toate ţările pe teritoriul cărora odată au fost tracii; noi nu suntem decât o verigă care, dacă dispare se rupe lanţul”, a precizat directorul instituţiei, prof. univ. dr. Petre Roman. Alaturi de cercetatorii angajaţi prin concurs mai sunt zece membri de onoare (somitati mondiale ale domeniului) şi peste 300 de colaboratori ale caror lucrări aparute in volume editate împreună cu Academiile ţărilor cu care colaborează au fost premiate inclusiv de Academia Română. 29 dintre ele sunt în limbi de circulaţie internaţionala, doar în ultimii opt ani fiind publicate 80 de volume.

Cercetatorii „surghiuniţi“ în marginea Bucurestilor

Ministrul educatiei si cercetarii, Ecaterina Andronescu, a încercat să treaca Institutul în subordinea Universitaţii (iar filialele locale in subordinea instituţiilor de învatamant superior din localitaţile respective). Si de aceasta dată, s-a pierdut din vedere faptul că aici se desfasoară o intensă activitate de cercetare (care doar în faza elaborarii concluziilor se face în sălile cu pricina); cum puteau universitaţile să finanţeze săpaturile arheologice din Ucraina Subcarpatică, de la Odesa ori din alte puncte situate în afara ţării când acestea aşteaptă banii ce vin cu ţâraita de pe la tot felul de foruri (interne sau externe).
Din toamna anului 2001, banii venind cu întarziere, cei din Odesa au folosit prilejul pentru a înlocui echipa de cercetători (români si basarabeni) cu un colectiv rusofon care săpa in zona getică, adică exact acolo unde tot ei susţineau că au fost numai slavi. “Acum se demonstrează că sunt teritorii locuite de geti iar noi nu ştim dacă ne vom mai putea implica”, a mai spus cu regret prof. dr. Petre Roman.
“Din decembrie 2001 ni s-a cerut să eliberam spatiul în care avem laboratoarele şi ni s-a dat în schimb un camin (sau asa ceva) la Băneasa, ministerul uitând din nou că noi coordonam activitatea tracologică şi pentru aceasta colaboram cu unele instituţii (Academie, Universitate etc.) care au poziţie centrală”, a mai precizat directorul Petre Roman. A urmat un schimb de zeci de adrese între cele două instituţii încercandu-se (când directorul era plecat în Germania pentru un program aprobat de minister) evacuarea celor trei săli (pe motiv ca sunt “ocupate abuziv” deşi laboratoarele sunt acolo de… 18 ani).
La 10 octombrie 2001 directorul era anunţat că este eliberat din funcţie, iar de la 1 decembrie… pensionat. Adică exact aşa cum e obiceiul pe la noi. Asta în timp ce regulamentul – aprobat de minister – prevede că directorul poate fi schimbat numai la propunerea consiliului stiintific. Se mai poate comenta ceva despre grija autorităţilor noastre despre descoperirea adevărurilor istorice. Dacă mai adăigăm şi desfiinţarea unor secţii de tracologie din diferite universităţi avem imaginea completă a dezastrului de la noi şi intimidarea sau obstrucţionarea cercetării. Nu suntem tentaţi să credem că sunt interese obscure pentru obstrucţionarea cercetărilor în tracologie?

O ultimă dovadă în favoarea teoriei tracice este interviul de mai jos:       

Interviu cu dr. Barbara Deppert-Lippitz, care vorbeste despre brăţările dacice de aur

Revista nr. 32 | 26-05-2010 | Alexandru Mitchievici

Brăţările de aur sunt simboluri religioase şi politice, demonstrând bogăţia societăţii dacice

Fără a fi un rău venit neapărat din perioada neagră a comunismului, scrierea propriei istorii a fost o problemă serioasă a istoricilor români. Nerecunoscători trecutului şi necunoscători ai istoriei reale, neacceptând-o în cruditatea ei neinfestată, românii au primit totuşi lucrările unor istorici străini, care au arătat luciditate, multă simpatie şi înţelegere pentru acest popor. De aceea poate au venit Keith Hitchins, Catherine Durandin, Tom Gallagher după 1989 să ne vorbească deschis, fără patimă, despre istoria românilor. Dr. Barbara Deppert-Lippitz, ca expert al Camerei de Industrie şi Comerţ de la Frankfurt am Main, Germania, expert în obiecte de patrimoniu cultural, în principal obiecte din aur, vorbeşte sincer, fără ocoliş şi fără partipriuri, despre trecutul românilor.
Primind titlul de doctor honoris causa al universităţii albaiuliene, Dr. Barbara Deppert-Lippitz, expertul german care a autentificat brăţările dacice de la Sarmizegetusa Regia recuperate de statul român, a acceptat să răspundă la câteva întrebări (un dialog germano-român facilitat de tânărul universitar albaiulian Petre Ionescu):

Ultimii ani au însemnat o avalanşă informatică despre aurul dacic din zona Munţilor Orăştiei. Când aţi văzut prima oară o brăţară dacică de aur? Există diferenţe între brăţările dacice de aur şi cele de argint?
– Primele brăţări dacice din aur le-am văzut în anul 2001. Există deosebiri între brăţările din aur şi cele din argint. Unele dintre brăţările de argint sunt foarte asemănătoare cu cele din aur, altele însă sunt într-o formă mult mai simplificată: sunt asemănătoare, dar mult mai simple.
Se spune că sunt 15 brăţări de aur descoperite lângă Sarmizegetusa Regia. Câte brăţări dacice din aur aţi avut în mână, le-aţi cercetat? Aţi numit o brăţară „Mica Pariziană”: prin ce se deosebeşte de celelalte brăţări?
– Am avut până acum 8 brăţări în mână; cea de-a noua, care se află aici (n.a. – la Universitate), am văzut-o acum pentru prima oară. Le-am dat denumiri, le-am pus nume fiecăreia dintre aceste brăţări deoarece, cu toate că sunt atât de asemănătoare, fiecare are câte o anumită particularitate, care o face specială.
Există în primul rând deosebiri în greutatea pe care o au, fiecare piesă este lucrată cu mâna liberă, deci au particularităţi fiecare… Să ne închipuim de exemplu că aici suntem 4 prelucrători de metale la această masă, avem în mijloc modelul pe care trebuie să-l realizăm, fiecare avem câte o bucată de aur şi luăm ciocanul şi începem să prelucrăm bucata aia ca să facem modelul care îl avem pe masă. Iese aproximativ la fel, dar fiecare este diferită.
Dacă se face automat sau turnat într-o anumită formă, piesele ies identic, dar aşa fiecare piesă are particularităţile sale. Iar „Mica Pariziană” a primit această denumire din întâmplare, prin intermediul unui prieten român, această piesă aflată în colecţia unui colecţionar american fiind expusă la Paris. Există şi „Mica New York-eză” de exemplu. Iar piesa care a fost găsită aici în România şi care este foarte mare am denumit-o „Românul cel Mare”, „Marele Român”. Este mai uşor să le dai nume decât să le dai numere”.
Nu doar în conştiinţa publică, dar şi în lumea academică, ştiinţifică românească există anumite suspiciuni privind autenticitatea brăţărilor dacice de aur găsite lângă Sarmizegetusa. De ce se întâmplă acest lucru?
– Este foarte simplu: pentru că aceste persoane care pun la îndoială lucrurile respective NU S-AU OCUPAT niciodată de obiectele de aur, nu ştiu modul în care se prelucrează aurul, şi întotdeauna e foarte uşor, când nu se ştie ceva, să se spună „nu e antic acest obiect”.
Este o frumoasă expresie latină, „Si tacuisses, philosophus mansisses”, „dacă eşti tăcut (dacă nu vorbeşti), oamenii vor spune că eşti filozof”…
Există şi în limba română („Dacă tăceai, filozof rămâneai”). Sunteţi specializată în obiecte de aur, cunoaşteţi bine tehnica antică de lucru, stilul în care erau lucrate obiectele de aur. Dar ce ne puteţi spune despre funcţia brăţărilor de aur în cadrul conducerii dacilor?
– Funcţia acestor spirale este foarte greu de definit. Nu se ştie sigur, însă cu siguranţă ele nu au avut funcţia de brăţări, ele nu au fost purtate niciodată, şi este posibil ca ele să fi avut o funcţie religioasă şi politică. Cred chiar că ele au avut o importanţă statală. Asemănător cu steagurile cu capul de lup. Este un motiv similar…
Dumneavoastră îi spuneţi spirală (Spirale), nu brăţară (Armband).
– Pentru că nu sunt brăţări. Pe părţile interioare se poate vedea că nu au fost purtate niciodată. Şi de aceea eu cred că aveau doar o importanţă simbolică.
Forma de spirală a fost dată mai târziu?
– Nu. Cred că au fost făcute de la bun început sub forma asta de spirală. Lungimea totală a acestor spirale este între 2 şi 2,8m. Dacă întindem un fir de aur nu arată bine. Arată ca o sârmă dacă întindem acest fir. Dacă-l facem spirală arată ca un şarpe adevărat. Dacă îl punem pe jos arată ca un cablu electric. Dacă îl facem spirală, avem un lucru complet, întreg.
Cunoaşteţi şi amploarea traficului cu obiecte de patrimoniu provenite din România. Ce ne puteţi spune în această privinţă? Cu siguranţă aţi văzut multe obiecte provenite din traficul cu obiecte.
– Nu am văzut chiar atât de multe obiecte provenite din traficul ilegal, obiecte provenite din România… Pentru că acest trafic s-a dezvoltat practic doar după căderea lui Ceauşescu, după 1989. Şi a început cu traficul de monede.
Ce ar putea face autorităţile române pentru a reduce furtul de obiecte de patrimoniu şi traficul acestor obiecte pe piaţa europeană?
– E o temă favorită pentru mine. Şi cred că aici şi ziarele joacă un rol foarte important. Ziarele nu ar trebui să scrie doar despre faptul că a fost descoperit un obiect autentic sau dacă este un fals, ci ar trebui să scrie şi „uitaţi, cineva a găsit un obiect antic, l-a predat autorităţilor sau muzeelor şi este UN EROU AL CULTURII”.
Cititorii ziarelor ar trebui să fie mândri asupra faptului că există asemenea tezaure culturale în România. Cred că acest lucru este foarte important.
Ce spun aceste brăţări de aur despre societatea dacică? Care este mărturia lor?
– Spiralele acestea dacice ne spun următorul lucru despre societatea dacică: faptul că în această societate existau persoane extrem de bogate, foarte bogate. În nici o provincie târzie a Imperiului Roman nu există asemenea bogăţii ca în Dacia. De asemenea, este un indiciu al faptului că această societate era pe cât se pare foarte religioasă. Asta putem deduce plecând de la aceste spirale”.
Vă mulţumim mult!

(interviu realizat la finalul lunii noiembrie 2007 de Iulian Brok pentru ziarul „Informaţia de Alba”)

După cum am mai remarcat, cercetători şi oameni de stiinţă străini apreciază valorile culturale ale lumii geto-dacică. Sunt oameni credibili, nu ştiu ce interes ar avea să bată câmpii cum din păcate mai fac unii compatrioţi de-ai noştri. Mă întreb de multe ori de ce specialiştii noştrii nu combat această controversată teorie daco-geto-tracică, dacă îi pot spune astfel. Ori consideră această teorie neânsemnată care nu merită osteneala, ori există destule elemente care periclitează teoria susţinută de ei. Poate, după cum am mai spus, adevărul este undeva la mijloc. Dealtfel, ştim foarte bine că adevărul în istorie este relativ. Rar se poate susţine cu tărie despre un anumit adevăr istoric. Am trăit, unii dintre noi, evenimente cu adevărat istorice, iar adevărul este denaturat, istoria este scrisă după cum vor mai marii timpului. În continuare revin la argumentele romanizării prezentate într-un manual de clasa a VIII-a. Lecţia numită înainte “Formărea poporului român şi a limbii române” este denumită acum “Integrarea dacilor în lumea romană”. Încă din preambul autorul încearcă să ne convingă de perioada mult mai lungă în care dacii şi romanii s-au integrat, nu numai cea de ocupaţie: “Zona de influenţă politică şi culturală a Romei a cuprins, începând cu sec.I î.Cr, cea mai mare parte a spaţiului locuit de geto-daci. În acest spaţiu are loc o romanizare masivă a populaţiei, acentuată pe măsura integrării teritoriilor cucerite în structurile politico-administrative romane şi a stabilirii de legături între provincia romană şi zonele rămase libere. Procesul va da naştere în final unei populaţii daco-romane, vorbind limba latină, care va alcătui fundamentul poporului român.” Ce să înţelegem de aici? Vorbe aruncate, fără nicio logică. Astea sunt argumente? Din primul paragref să înţelegem că romanii au stabilit un fel de legături diplomatice cu dacii şi schimburi culturale. Prin legături culturale, însă, nu trebuie să înţelegem manifestări artistice sau schimburi de mărfuri sau produse aparţimând celor două culturi ci mai degrabă romanii au predat lecţii intensive de latină din moment ce “are loc o romanizare masivă a populaţiei.” Mai departe, după cucerirea Daciei au continuat legăturile de prietenie şi “lecţiile” de latină cu dacii liberi. Se poate altceva mai caraghios? Aceaste “strânse legături” dintre autoruităţile romane din Dacia şi dacii liberi sunt evidenţiate tot în acestă lecţie unde se spune, că în timpul domniei împăratului Hadrian acesta “s-a confruntat la începutul domniei sale cu puternica răscoală a sarmaţilor (este drept că sarmaţii nu erau geţi sau traci), vecini ai Daciei.” Tot aici, în acelaşi spirit de colaborare şi asimilare a culturii romane “dacii liberi au organizat numeroase acţiuni militare în provinciile romane din stânga şi din dreapta Dunării. Astfel în 170 costobocii au devastat zona pontică ajungând până în Grecia. Incursiuni în imperiu au organizat şi carpii aliaţi cu goţii în anul 238.” După cum vedeţi cele mai bune dovezi împotriva romanizării dacilor le găsim în scrierile adepţilor teoriei, prin ezitările, greşelile şi contrazicerea propriilor argumente. Demontarea celor mai multe dintre argumentele acestei teorii se pot face în continuare dacă sunt analizate cu atenţie. Dar să vedeţi cum argumentează autorul unui alt manual prezenţa militarilor romani, aduşi din toate provinciile imperiului: “Numărul coloniştilor romani aduşi de Traian în Dacia a fost mare. Ei proveneau de pe întreg cuprinsul Împeriului, dar toţi vorbeau limba latină.” De unde atâta siguranţă în această afirmaţie? Multe din argumentele teoriei romanizării dacilor prezintă fisuri evidente. După retragerea romană dacii liberi au pătruns în Dacia romană, dar nu aveau niciun motiv să asimileze limba şi cultura romană. După retragerea romanilor, Dacia a rămas o provincie sărăcită de ocupaţia romană, locuitorii ei şi-au continuat ocupaţiile tradiţionale: creşterea animalelor şi cultura plantelor. Invazia succesivă a goţilor,  hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor, pecinegilor a forţat populaţia băştinaşă să se retragă în regiunilor muntoase. Există, dovezi arheologice care atestă şi o locuire autohtonă în regiunile mai joase, probabil în perioadele de linişte, dintre două popoare migratoare. Triburile migratoare au controlat acest spaţiu, din punct de vedere militar si politic, întarziind dezvoltarea economică şi socială a baştinaşilor si formarea entităţilor statale locale. Continuitatea populaţiei geto-dacice pe teritoriul ţării noastre trebuie căutată în regiunile muntoase. Dar descoperirea urmelor de aşezări sau a obiectrlor de cult este aproape imposibilă pentru că ele nu mai există acolo. În primul rând se ştie că dacii îşi înhumau morţii. În al doilea rând, fiind obligaţi să plece din regiunile de şes sau deal, ocupaţia de bază a devenit păstoritul, chiar transhumant. Gospodăriile construite erau simple şi nu totdeauna permanente, situate pe culmi sau în apropierea acestora. Construcţiile, obiectele de uz sau de cult nu au fost acoperite, sau dacă au fost acoperite de oameni acestea au fost decopertate prin procese erozionale naturale specifice reliefului înalt.În sprijinul acestei afirmaţii am să vă prezint o situaţie reală. În satul Valea Cătinii, preotul Spiridon Călugărul a construit un schit, pe locul denumit acum Biserica Veche. Prin apropiere curge un mic pârâu. Părinţii mei îmi spuneau, că la ape mari, apa pârâului transporta oase umane, desprinse din cimitirul de lângă schit. Vedeţi cum procesele naturale pot şterge dovezi istorice.  După cum am mai spus, nu sunt istoric, de curând am început să studiez subiectul, având încă din copilărie o undă de îndoială asupra romanizării dacilor. Dintr-un patriotism evident, încă din clasa aIV-a nu am văzut cu ochi buni cucerirea Daciei de către romani. M-am situat în mica tabără a susţinătorilor dacilor. Mai târziu în clasa aVIII-a mi s-a părut timpul prea scurt de romanizare a dacilor. Dar drumul meu îndreptându-se în alte direcţie, totul a rămas la stadiul de neâncredere în cele scrise în manuale. Acum, studind cu atenţie am căpătat anumite păreri pe care am încercat să le prezint pe acest blog. Nu m-am oprit din studiu, aşa am descoperit un articol, pe blogul “Marea enciclopedia a geto-dacilor,” care face, documentat, o sinteză a convingerilor mele, dar şi alteargumente foarte interesante. Mi-am permis să copiez acest articol pentru a fi convingător în încercarea mea de a promova, zic eu, adevărata istorie a românilor.

* Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.
De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris. Dăruită de un grof În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor. “Scriere secretă” După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: “Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat”. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.
Alfabet dacic cu 150 de caractere
Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. “Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta. Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. “Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. “Jurământul tinerilor blaki” Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit “Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:
“O viaţă, tăciunele Şarpelui,
puternic veghetor,/
Înşelator, să nu primeşti a te uni/
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/
Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/
Să juri cu maturitate şi cu convingere!/
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!” Notă:
Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei. Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi in Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte nu sunt secrete.
Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media. Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se “vând” mai bine? Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?
DACIA
M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:
– Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).
Urmează altă întrebare:
– Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:
– Soldaţii “romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi “romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!
Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).
Şi ultima întrebare:
– Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi “romani” care nici ei nu o vorbeau?
Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de “adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: “soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul “roman”…
Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie “fecundate” de soldaţii “romani”?
După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi “curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât “copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu “mândrie”, aşteptând apariţia “sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.
La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?
Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă….
De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din “doi bărbaţi cu… braţe tari”! Astfel de declaraţii “istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!
Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? – se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?
Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: “să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau ” latina vulgară”, este “un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.
“Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!” Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că “prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.
Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea “The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea
locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.
Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam. Când am scris “Epopeea Poporului Carpato-dunărean” şi volumele “Noi nu suntem urmaşii Romei”, “În căutarea istoriei pierdute” şi “Călătorie în Dacia – ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , “The History of Civilization” , “The Aryans”. El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H.,
(vezi John North, “A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!
Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre “Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, ” latina vulgara”, cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba ” latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca “Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: “de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să
nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi “românii adevăraţi”, vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate om enirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul…
Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare… (Sursa: Ion Enache) Publicat de
                                                                                                                                 Prof. Nicolae Tomescu

ÎN CĂUTAREA TROVANŢILOR

În comuna Cătina există mai multe areale unde sunt condiţii favorabile de formare a unor microforme de relief petrografic. De aceea, pentru cunoscători, orice drumeţie sau pur şi simplu deplasare, poate fi un prilej de a descoperi noi astfel de microforme. Dacă mergi pe drum te poţi împiedica de gresii care reprezintă ceva: trovanţi având diverse forme, gresie cu tafon sau tafoni. Am iniţiat un proiect educaţional în care sunt implicaţi elevii şcolilor la care predau, numit “Salvaţi trovanţii!” prin care urmăresc descoperirea trovanţilor aflaţi în medii care conduc la degradarea lor. De aceea majoritatea drumeţiilor pe care le fac cu elevii are scopul descoperirea acestor medii cu trovanţi, schimbarea locaţiei, expunerea în locuri adăpostite, expuse Soarelui şi care oferă condiţii bune de scurgere a apei, principalul agent de degradare. Tot în cadrul acestui proiect intră şi descoperirea individuală a fiecărui elev a trovanţilor şi tafonilor aflate în astfel de medii, expunerea lor în locuri mai sigure supravieţuirii mai îndelungate. Unele exponate mai mici  sunt aduse la şcoală, unde am o mică expoziţie cu cele mai valoroase exemplare, iar acasă la mine am un număr destul de mare de astfel de microforme de relief expuse la locuri potrivite. În contextul acestor cerinţe, sâmbătă, 26 noiembrie, am făcut o drumeţie pe un traseu nou, Orjani – Urzicei avînd ca obiective: descoperirea de noi microforme de relief, schimbarea locaţiilor acestora, admirarea peisajelor naturale şi relaxarea şi bună dispoziţie. În drumeţie au fost 35 de elevi de gimnaziu de la şcolile Cătina şi Corbu, profesorul de istorie Nicu Guteniuc şi, bineînţeles subsemnatul. La plecarea în drumeţie ne-am confruntat cu o situaţie nedorită: elevul Alin Tudorache, iubitor al acestor microforme de relief, poate cel mai activ în activităţile anterioare, a fost nevoit să renunţe din cauza unei probleme de sănătate, din fericire trecătoare. De data aceasta una din legile lui Murpfy, conform căreia, dacă ceva începe prost se termină şi mai prost, din fericire, nu a fost valabilă. Nu mică mi-a fost mirarea că, încă de la ieşirea din cătunul Orjani am fost întîmpinaţi de nişte figurine de gresie, deloc mici, care nu sunt altceva decît microforme de relief petrografic, principalul scop al drumeţiei noastre.Imagine

Am rămas în urmă studiind şi fotografiind neaşteptatele gresii profilate, urc suişul pe care acestea se aflau, cînd, sunt obligat să mă opresc din nou pentru că altele mă împiedică să-mi continuu drumul. Este vorba de alte microforme, prin care, de data aceasta, stratele de gresie formau amintitele poliţe sau acoperişuri, de data aceasta mai puţin dantelate.P1080719ImagineP1080724După o porţiune mai plată, drumul se înfundă, în faţă se deschide un teren în pantă acoperit cu lăstar( arbuşti crescuţi în urma defrişării pădurii), cîţiva arbori rătăciţi, miraculos scăpaţi de furia semenilor noştri, mulţi arbuşti mărăcinoşi din care se disting păducelul, care pe la noi se numeşte gherghin, măceş şi cătina, iar în partea stângă sunt poteci pe care se poate merge mai lejer. Prin golurile lăstărişului se văd pete albicioase care pot semnifica existenşa gresiei, iar dacă aceasta a răzbit la suprafaţă poate conţine şi căutatele microforme de relief. Fiind principalul explorator hotărăsc să merg pe traseul mai greu, iar ceilalţi pe cel mai sigur.ImagineCele două trasee amintite.ImagineÎn timpul urcuşului, sunt surprins de salturile a trei căprioare, încerc să şe surprind pe aparatul foro, dar din păcate nu reuşesc decât o fotografie de peisaj pe care o puteţi vedea (penultima).P1080727Vedere panoramică a satului, iar în dreapta jos am surprins o gresie, care pare o mână. Urcarea printre mărăcini nu a fost uşoară şi nici prolifică, dar nu poţi să şti niciodată. Poate că erau alte gresii mai interesante pe traseul celălalt. Nu pot să nu-l cercetez şi pe acela în altă drumeţie, chiar dacă va fi fără rezultate. În fotografie se vede şi drumul înfundat. Şi totuşi ceva am descoperit şi pe acest traseu:P1080729P1080735Aproape de culme, la intersecţia cu celălalt traseu am descoperit alte microforme de relief:P1080745P1080743O poliţă şi un trovant, le-am putea compara cu o casă şi cu o rachetă. Ajunşi pe culmea dealului, formele de microrelief dispar, dar rămân peisajele deosebite de pe traseu sau cele panoramice. P1080752Ce poate fi mai frumos decât pădurea  şi copii!

După o scurtă pauză pe culme coborâm puţin pe versantul dealului, iar microformele de relief reapar, datorită stratelor monoclinale şi eroziunii pe plane de strat. Văd, undeva la baza versantului două stînci ce reprezentau poliţe, cobor să le fotografiez, dar … ghinion bateria camerei foto este descărcată. Le-am ratat, motiv în plus să revin altădată. Mă întorc la grup şi împrumut un telefon, performant, de la o elevă cu care îmi comtini activităţile de explorare şi fotografiere. De aici înainte, în locaţia numită Urzicei, relieful petrografic este atotputernic. O parte din arealul amintit nu l-am studiat, dar cea mai mare parte l-am explorat şi în drumeţii sau lecţii şcoală anterioare. În fotografia de mai jos se pot vedea stratele de gresie paleogene pe care se formează microforme de relief.P1080753În fotografiile de mai sus şi jos  se văd stratele de gersie ajunse la suprafaţă pe care pot fi grefate microforme de relief petrografic. Înclinarea stratelor este monoclinală, practic aici ne aflăm pe suprafaţa structurală a unei cueste.P1080756Momentul incipient de formare a unei poliţe, sau cum i-am zis eu, acoperiş. Pe acest areal sunt poliţe, sau acoperişuri aflate în faze opuse de evoluţie, început şi sfârşit, după cum se poate vedea din fotografia anterioară şi cea următoare. După cum se poate vedea în fotografia de mai jos, unele poliţe au fost distruse de adenţii naturali, altele sunt aproape să cadă, iar altele le ia locul, ăn cazul de faţă în partea mediană a râpii se vede o poliţă aflată la începutul evoluţiei. Drumul lung şi anevoios nu putea fi străbătut fără consum de energie şi implicit, calorii, iar pentru cpmpletarea acestora este nevoie de hrană şi mai ales apă. Hrana ca hrană, dar apa este esenţială. Chiar dacă am atenţionat elevii să vină pregătiţi cu aceste produse, ele s-au epuizat repede, cantităţile nu au fost apreciate corect nici de data aceasta. Mâncarea ca mîncarea, dar fără apă nu se poate supravieţui. Aşa că după ce am ajuns pe culme şi am început să coborâm spre locul vizat, tot mai mulţi elevi întrebau de apă. Am ajuns la locul de adăpare a oilor stânii din apropiere, curgerea apei, cu un debit foarte mic, în jgheburile de adăpare se făcea printr-o conductă de PVC, care prin mişcare de către elevi s-a desprins de la cea principală. Cum remontarea a fout imposibilă, am pierdut şi această mică sursă de apă. În apropiere era un pârâiaş cu apă limpede şi, probabil, bună, dar cum aceasta traversa izlazul oilor şi trecea prin imediata apropiere a ţarcurilor de sălaş a oilor, nici alimentarea cu apă de aici nu a fost posibilă. Din lipsa apei, durata activităţii de descoperire şi salvare a trovanţilor s-a scurtat. Am mers la o altă sursă de apă, un mic izvor, apa de aici s-a dovedit a fi acceptabilă, aşa că ne-am alimentat şi ne-am continuat drumul, unul ocolitor, pentru a le oferii posibilitate elevilor din Corbu să coboare pe un traseu pentru a ajunge chiar în satul lor. Elevii din Corbu au străbătut 4 km încă de dimineaţă pentru a ajunge la Cătina, de unde a început deumeţia. Traseu străbătut cu greutate, nu datorită dificulţăţii acestuia, ci a zbenguielilor copiilor acompaniaţi de d-l profesor de istorie. Timp suficient pentru mine şi alţi elevi, mai puţin jucăuşi, să gustăm din fructele pădurii. Am învăţat copii să mănânce fructe de păducel (gherghin), dar mai ales jir (fructul fagului). Au fost foarte surprinşi de calitatea deosebită a jirului, cu un gust asemănător alunelor de pădure. Pot spune că am exersat tehnici de supravieţuire în pădure.20131026_141515Microforme de relief petrografic, în acest areal, la tot pasul! Şi în fotografia de jos se vede o poliţă structurală.20131026_134056P1080762Scobiturile în roca friabilă, uneori grote nu sunt deloc de neglijat, sub ele se pot adăposti, în caz de ploaie, chiar peste 10 oameni. Grota de mai jos are un diametru maxim de peste 1m şi o lungime de aproape 5m.20131026_151639În arealul Urzicei există multe gresii desprinse din poliţe sau acoperişurile dantelate situate la partea superioară a râpei ( abruptul cuestei-parte a cuestei determinată de structura monoclinală de aici). Locul de salvare a trovanţilor era acesta, dar am ales o altă cale pentru a descoperi şi alte microforme de relief petrografic, acţiune care s-a dovedit fructuoasă. Cu satisfacţie am constatat că trovanţii adăpostiţi sau expuşi în expediţiile dinainte se aflau în stare foarte bună, iar alţii de dimensiuni mari, pe care nu i-am putut deplasa, nu i-am mai putut identifica, sau erau într-o stare avansată de dezagregare.20131026_143430Activitatea de salvare a trovanţilor, obiectiv principal al acestei drumeţii s-a desfăşurat mai mult în acest areal, după cum se poate vedea în fotografiile următoare:20131026_14254520131026_14255520131026_14315820131026_14352020131026_14352820131026_143237Acum, puţin cîte puţin am să ies din universul ştiinţific şi o să prezint câteva poze ale elevilor care au fost în această drumeţie care evidenţiază plăcerea şi relaxarea acestora pe toată perioada petrecută într-un mediu natural primitor.20131026_134534În fotografia de sus se văd stratele monoclinale ce formează suprafaţa structurală a cuestei.20131026_13535620131026_14050820131026_141501Versantul opus reprezintă abruptul structural al cuestei. Este locul unde se formesză poliţe structurale, care datorită eroziunii accelerate şi a friabilităţii gresiei, durata lor de viaţă este scurtă, ele se desprind de pe strat şi se transformă în relief rezidual, printre care se găsesc multe gresii valoroase geologic, având diferite forme şi dimensiuni. Noi identificăm, la fiecare expediţie, trovanţii interesanţi, îi scoatem din materialul dezagregat(în mare parte nisip) şi îi aşezăm în locuri adăpostite, oferite aici de poliţe, sau cu o scurgere bună a apei(de obicei pe gresii mai stabile şi de dimensiuni mari, după cum se poate vedea şi din unele fotografii prezentate aici.20131026_14154320131026_14173920131026_14251620131026_14290820131026_14294120131026_14302320131026_143307Din păcate eroziunea este extrem de accelerată, iar peisajul este mult modificat de la un an la altul. Fotografiile de sus şi jos reprezintă acelaşi loc,  prima fotografie este făcută în noiembrie anul aceste, iar cea de jos în noiembrie 2010. După cum se vede diferenţele sunt foarte mari, iar aceste rare şi minunate microforme de relief au o durată de viaţă foarte mică. Partea bună a lucrurilor este că asemenea forme de relief am descoperit în mai multa locuri de aici, unale chiar prezentate în cuprinsul acestui material, unde, se pare, că datorită unor factori naturali mai favorabili dezagregarea lor este mai lentă.IMGA082820131026_14355520131026_152205Cele mai valoroase exemplare de diverse microforme de relief petrografic le-am espus pe o etajeră dintr-o sală de clasă. În fotografiile de mai jos se văd aceste exponate, iar lângă etajeră elevii care le-au descoperit.P1080765 P1080773 P1080767 P1080769

Prof. Nicolae Tomescu

CONSTRUCŢII TRADIŢIONALE DIN CĂTINA

Constituirea aşezărilor stabile pe Valea Bâsca Chiojdului este tributară ocupaţiilor de bază ale locuitorilor. Din cele mai vechi timpuri locuitorii de pe teritoriul ţării noastre erau crescători de animale şi cultivatori. Ei erau în principal sedentari, şi-au construit aşezări în locuri favorabile desfăşurării acestor activităţi. Cu excepţia aşezărilor din antichitate care au fost constituita de greci sau romani, descoperirile arheologice au arătat urme de locuire din evul mediu pe tot teritoriul ţării noastre. Există şi numeroase urme de locuirie şi din perioada antică, încă înainte de ocupaţia romană. Că strămoşii noştrii, fie că s-au numit traci, geto-daci, daci etc., cert este că ei au trăit pe aceste meleaguri din timpuri demult apuse, iar descoperirile arheologice atestă acest lucru. Dacă civilizaţiile greacă şi romană erau obişnuite să trăiască într-un mediu urban, construind cetăţi, strămoşii noştrii şi mai târziu românii trăiau în aşezări mai puţin numeroase în regiunile de deal şi de munte, cu predilecţie pe văile superioare ale unor râuri sau pârâuri aproape de culme, unde condiţiile naturale erau favorabile creşterii animalelor şi asigura o protecţie suficientă faţă de migraţii şi cotropitori. Că strămoşii noştrii au fost crescători de animale (oi şi capre) este cert, dar că noi am fi venit de undeva din sud, din Peninsula Balcanică este o aberaţie, teorie emisă de cei interesaţi. Datele referitoare la constituirea micilor aşezări pe teritoriul actual al Comunei Cătina sunt puţine şi nu prea vechi, peste patru secole. Cel mai vechi document, scris în chirilică, atestă documentar construirea unui schit în Fundul Cătinei în anul 1593 pe o proprietate a bisericii. În jurul acestui schit şi-au construit locuinţe clăcaşii care lucrau la schit si pe moşia acestuia. Din lucrarea lui B Iorgulescu, op. cit., p 151 rezultă că prima aşezare de pe teritoriul comunei Cătina este cătunul sau sălaşul Piatra, unde pe un teren nu prea favorabil au trăit cîteva familii de crescători de animale. Acest loc, probabil, este localizat în apropierea izvorului pârâului Cătina pe locul numit astăzi Oboare. Este un loc aşezat, de aproximativ două hectare, unde cu siguranţă sălăşuiau oile. Aici cadrul natural nu oferea cele mai bune condiţii culturii plantelor, drept pentru care o parte din ei au căutat alte locuri, mai aval, unde s-au aşezat. Aşa s-au constituit, noile aşezări, dinspre culme spre confluenţa cursului de apă. După toponimia multor locuri se poate deduce existenţa locuirii mult mai vechi şi activităţile desfăşurate de locuitorii acestor locuri. Nu putem vorbi de aşezări omeneşti foarte vechi, dar după toponime putem afirma cu tărie că locuirea acestor locuri poate fi milenară. Nu voi intra în amănunte, este, poate, subiectul unui alt articol. Ce vreau eu să prezint în acest articol mai multe case şi construcţii de pe aceste locuri care păstrează, în mare parte, particularităţi tradiţionale. Dintotdeauna oamenii şi-au construit locuinţe în funcţie de posibilităţi, relief, condiţii climatice sau hidrologice, de numărul de persoane şi nu în ultimul rând, de materialele avute la dispoziţie. Este clar că materialul ce mai folosit la construirea gospodăriilor este lemnul. Urmează piatra şi lutul. O casă tradiţională este construită din lemn, aşezată pe o fundaţie din piatră. Cele mai vechi case nu aveau stâlpi de susţinere, rolul acestora erau luate de bârne, care formau şi pereţii. Îmbinarea se făcea la cele patru colţuri ale clădirii. Se foloseau cuie din lemn. fixate în găuri executate cu o sculă numită spiţelnic. Cele mai vechi clădiri, erau acoperite cu şindrilă, iar cuiele de fixare erau tot din lemn. Timpurile noi au adus modificări şi la clădirile vechi care au mai rămas, şindrila a fost înlocuită cu alte materiale, de regulă ţiglă. Cele mai apropiate clădiri de cele originale sunt biserica veche şi clopotniţa din Fundu Cătinei şi moara de apă din satul Sătic.

IMGA04851. Biserica veche

Biserica veche, denumită de noi, este schitul ridicat de Simion Călugărul, după ce o alunecare de teren a distrus schitul construit mai înainte pe malul stâng al Izvorului Mânăstirii, denumire concludentă. Construcţia Bisericii vechi, denumită atunci schit, s-a realizat, după documentele descoperite în ultimul timp, este datată la sfârşitul secolului al VI-lea. În Monografia Cătinei a Prof. dr. Eugen – Marius Constantinescu este prezentat conţinutul unui zapis a ctitorului acestui schit, Simion Călugărul datat 7 mai 1615/7123. În zapis se face referire la construirea schitului şi hotarele unei părţi din moşia proprie pe care Simion Călugărul a donat-o mânăstirii. Prin deceniul opt al secolului trecut, părintele Savu mi-a arătat un document, scris în chirilică, din care am înţeles doar un an, era 1895, probabil anul când a fost construită biserica. Pe atunci nu eram interesat de istorie sau geografie, mai târziu când m-am reprofilat am realizat importanţa acelui document, Din păcate nu l-am mai văzut deoarece între timp s-a pierdut.

IMGA04882. Clopotniţa

Atât biserica cât şi clopotniţa s-au păstrat destul de bine până la jumătatea secolului trecut, când s-a deteriorat acoperişul. În jurul anului 1965 a fost înlocuită şindrila. Dar, şintrilei confecţionată în zilele noastre îi lipseşte ceva, nu a rezistat mai mult de 15 ani. Întârzierea refacerii acoperişului a condus la o degradare mare a bisericii. Biserica a fost reparată în anul 2008, tot atunci clopotniţa a fost dărâmată şi refăcută. Consider că nu trebuia dărâmată ci doar reparată. Nu ştiu care a fost logica dărâmării clopotniţei. Am trecut pe acolo când nişte muncitorii lucrau la dărâmarea clopotniţei. Se chinuiau foarte tare să desprindă gresiile puternic cimentate cu nisip. Partea zidită avea o spărtură cu un diametru de max. 60 cm. Trebuia astupată această spărtură şi se reduceau simţitor munca şi cheltuielile. În plus rezistenţa celei vechi era mult mai mare. Dacă înainte, nisipul folosit între gresii s-a cimentat puternic de-a lungul timpului, acum nu există niciun fel de ciment. Pe de altă parte nu s-au mai respectat poziţia gresiilor în zid, iar înălţimea părţii zidite este mai mică decât cea originală. S-a modificat clopotniţa în mod evident prin astuparea intrării din partea vestică a acesteia, iar intrarea spre biserică este alta.

IMGA04913. Casa Dumitru Soare

Ce trebuie remarcat la casele tradiţionale:

  • folosirea materialelor din mediul local: lemn, piatră şi lut;
  • parterul este construit din piatră;
  • etajul este construit din lemn;
  • acoperişul era din şindrilă, dar în vremurile noastre şindrila a fost înlocuită de ţiglă sau tablă;
  • aproape toate casele au la parter beciul, scara construită tot din piatră, iar în dreptul scării există o cameră;
  • nelipsita prispă;
  • erau căptuşite cu lut;
  • modelarea lemnului la prispă;
  • la etaj există două camere

P10804804. Casa Gheorghe Rău
Casa de mai sus a fost declarată monument istoric. Este, însă, neântreţinută, a început să se degradeze. A vrut să o cumpere primăria, i-a oferit proprei un preţ bun, nora lui Gheorghe Rău, dar aceasta a refuzat.

P10804815. Casa Ionel Popescu

Ultimele două case sunt puţin diferite. Ele există în Fundu Cătinei. Casa din fotografia 5, a lui Nicu Geantă fiul lui Mitică Geantă, are intrarea pe lateral stânga, iar la cea din fotografia 6 scara de acces la etaj se află în partea dreaptă şi este acoperită cu uşă.

P10804856. Casa Mitică Geantă

P10805577. Casa Gigi Păsăroiu

Casa Păsăroiu din satul Cătina a fost şi ea declarată monument istoric. Casele ţărăneşti, cum mai sunt denumite casele mai vechi din comună, nu au o vechime prea mare, au fost construite la începutul şi mijlocul secolului trecut. De departe biserica veche este cea mai veche construcţie din Cătina. În jurul biserici, chiar în a doua jumătate a secolului trecut mai existau case tradiţionale, construite probabil nu mult în urma acesteia. Casa bunicii mele era una dintre acestea. Şi aici, toate cuiele folosite erau din lemn, acoperişul era din şindrilă. Bunica mea se născuse în anul 1890. Chiar dacă nu ştia carte avea o memorie extraordinară, îşi amintea întâmplări din copilăria ei. Vreau să spun că nici ea nu avea date despre ce strămoş al dumneaei construise casa. Dacă luăm în calcul că ea îşi cunoscuse bunicul şi bineânţeles părinţii, iar oamenii care ajungeau la bătrâneţe atingeau vârste apreciabile. Un calcul simplu făcut urmărind o parte din arborele genealogic arată că această casă avea cel puţin 250 ani. Ignoranţa şi legislaţia comunistă ne-au făcut să dărâmăm acea inestimabilă operă realizată de strămoşii noştrii. În jurul anilor 1960 în Fundu Cătinei era un adevărat muzeu al satului. Acum, când am început să iubesc tot ce este tradiţional, regret nespus că au dărâmat prea uşor fără să punem nimic în loc. Casa din fotografia 6 a fost dărâmată pînă la zid şi reconstruită aproape la fel ca cea veche.

IMGA0489

Casa din fotografia de mai sus, este casa în care părintească, construită la începutul anilor 1960.  Casele construite după 1950 şi cea din fotografie mai păstrează unele caracteristici ale celor tradiţionale. Nelipsita prispă, obişnuitul beci, scara de acces, materialele obişnuite şi răspândite în zonă. Sunt şi multe modificări: creşte spaţiul construit din lemn; mai puţin înalte; dispare parterul, în locul lui, unde este beciul, apare un fel de demisol. Au crescut numărul de camere, la două sau trei, dar a scăzut mărimea lor.

Prof. Nicolae Tomescu

ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ ŞI SCHIMBĂRILE CLIMATICE

Suntem martori neputincioşi ai anomaliilor climatice ce se produc într-un ritm din ce în ce mai accelerat, greu de suportat şi de explicat de către noi. Părem nişte spectatori nevinovaţi ce asistăm cu teamă la  efectele acţiunilor noastre. Majoritatea dintre noi suntem “nedumeriţi” de ce se întâmplă lângă noi, de ce ne este natura ostilă? Unii savanţi au tras demult semnalul de alarmă, dar cei care ar trebui să audă îşi astupă şi mai mult urechile, probabil nici nu le mai au. Unii sunt surzi şi muţi din cauza intereselor materiale, alţii (mai ales autorităţile) din laşitate, care derivă din neputinţă sau incompetenţă. Ne vedem, cunoscător sau nu, de activităţile curente, multe dintre ele sunt chiar cauze ale dereglărilor climatice. Fie că suntem simpli agricultori, muncitori, omeni politici sau proprietari, fiecare în felul nostru contribuim din plin la accentuarea dezechilibrelor de pe planeta noastră. Nu suntem, câtuşi de puţin, conştienţi că trăim “cu toţii!” într-o casă mare, frumoasă şi bogată, numită Pământ, de care noi trebuie să avem grijă, să o păstrăm curată, căci, ştim bine, murdăria este focarul de infecţie ce distruge chiar viaţa. De sănătatea şi frumuseţea ei depinde sănătatea, bunăsterea şi frumuseţea noastră.  Noi, oameni de rând sau  proprietarii întreprinderilor industriale mari poluatoare, trebuie să fim conştienţi că, contribuim mai mult sau mai puţin la  murdărirea planetei. Trebuie să fim conştienţi de greşelile noastre pentru a putea să mai îndreptăm ce se mai poate îndrepta. Suntem în mijlocul furtunii şi ne facem că nu ştim cum am ajuns aici, nu facem aproape nimic să ne salvăm.                    Dacă până în anul 2005 puţini oameni de ştiinţă aminteau de încălzirea globală, după acest an, de când fenomenele naturale cauzate de acest proces s-au intensificat, tot mai mulţi au abordat acest subiect. Acum, aproape nimeni nu se mai îndoieşte că procese şi fenomene naturale neobişnuite, mai ales prin ritmul şi intensitatea lor, sunt efectul poluării datorată activităţilor necontrolate ale omului. Chiar dacă oamenii de ştiinţă au avertizat asupra pericolului carte paşte omenirea prin creşterea poluării, acţiunile concrete pentru limitarea acesteia sunt minore. Aş aminti aici creşterea cheltuielor pentru energia verde. Nu pot înţelege de ce nu se se mediatizează pericolul pe care îl prezintă creşterea poluării sau chiar menţinerea la nivelul actual al acesteia. În articolul de faţă o  să-mi prezint părerea despre poluare şi încălzirea globală, multe aspecte au fost prezentate de mine în lucrerea pentru obţinerea gradului didactic I. Lucrarea a fost realizată şi redactată în anul 2004, dată până la care puţini au scris despre pericolul “iminent” al poluării. Lucrarea pentru gradul didactic numită “Caracterizarea climatică a dealurilor subcarpatice din bazinul hidrografic al râului Buzău” prezintă date despre principalele elemente, fenomene şi procese meteorologice de la staţiile meteorologice şi hidrologice din Subcarpaţii Curburii, cu precădere între anii 1961-2002. După anul 1970 nu am avut date culese sau prelucrate, după acest an am cules, prelucrat, analizat şi interpretat datele climatice de la staţiile meteorologice şi hidrologice din regiunea studiată, în urma unei munci considerabile. Observînd modificari în afara limitelor normale ale valorilor unor elemente şi fenomene meteorologice, într-un anumit sens, am intuit că aceste modificări ar fi datorate  procesului de încălzire globală. Am hotărît, ca un element de noutate în cadrul lucrării, să introduc capitolul pe care l-am numit “Modificări climatice survenite în ultimul deceniu.”  Voi prezenta în continuare cele mai importante pasaje din acest capitol. În afara datelor prelucrate de mine în realizarea acestui capitol am folosit ca material bibliografic lucrarea cercetătorului amarican Sir. George Philander “Încălzirea globală, o treabă riscantă” apărută în anul 2002, articole din presă.

1. Schimbările climatice actuale – între normal şi anormal.

Meteorologi şi oameni de ştiinţă de pe întreg globul au sesizat modificările climatice produse mai ales în ultimele patru decenii. S-au făcut cercetări complexe pentru a identifica cauzele acestor modificări, dacă acestea intră în sfera normalului, sau dacă sunt produsul activităţilor antropice ce conduc la degradarea mediului, la perturbarea unor echilibre naturale cu efecte imediate asupra valorilor elementelor climatice şi de aici asupra frecvenţei şi intensităţii unor procese şi fenomene naturale. Rezultatele studiilor sunt greu de analizat şi concluzionat, datorită parametrilor multiplii din ecuaţii dat de complexitatea mediului. De aceea, unii oameni de ştiinţă pledează pentru legătura clară şi, relativ imediată, între activităţile antropice necontrolate, de degradare a mediului înconjurător şi modificările climatice apărute, mai ales în ultimul timp, când presiunea umană asupra mediului a crescut. Alţi cercetători au emis ipoteza conform căreia, modificările climatice produse în ultimele decenii nu ies din sfera normalului, că sunt destul de multe cazuri de modificări climatice şi în perioade nu prea îndepărtate. Studii asupra condiţiilor climatice din ere geologice diferite au fost posibile în diferite strate de roci sau alte medii. De exemplu în Groenlanda s-au obţinut date asupra climei unei perioade lungi de timp studiind mostre de gheaţă. Mostrele au putut fi datate uşor (şi cu o precizie mult mai mare decât în cazul altor metode) deoarece vânturile depun un strat de praf în fiecare vară; praful este vizibil între zăpezile iernilor succesive. Rezultatele arată că numeroase perioade calde, scurte, au întrerupt ultima eră glaciară. În mod asemănător, tranziţia către condiţii interglaciare mai calde a fost întreruptă de frecvente intervale reci, unele scurte, altele prelungite. Printre variaţiile semnificative ale climei se numără încălzirea Europei între anii 1000 şi 1400 d.Hr., aproximativ când în Marea Britanie au înflorit podgoriile, când asupra Europei continentale, iar în Groenlanda erau atât de mulţi colonişti încât papa a trimis acolo un arhiepiscop. Pe la începutul secolului XV temperaturile au început să scadă , silind-ui pe colonişti să-şi abandoneze aşezările din Groenlanda şi aducând veri umede şi reci în Europa care au contribuit la răspândirea foametei. Aceste diferenţe climatice au părut atât de enorme celor care le-au trăit încât intervalului rece i se spune, în mod exagerat, Mica Eră Glaciară. Trecutul foarte recent a fost relativ liniştit, dar iată că acum a intevenit o perturbaţie care nu este în niciun caz modestă. Suntem pe cale să sporim concentraţia de dioxid de carbon  ( gaz de seră) în atmosferă, nu cu câteva procente, ci cu 100%.

2. Dovezi ale modificărilor climatice recente. 

Dovezile acumulate pe parcursul a peste 100 de ani ale modificărilor şi în special progresul ştiinţific înregistrat, au convins majoritatea savanţilor că actuala creştere rapidă a concentraţiei gazelor de seră în atmosferă va conduce la modificări climatice globale. Astăzi unii oameni de ştiinţă sunt de părere că, creşterea temperaturilor globale pe parcursul anilor 1990 este o dovadă clară că a început încălzirea globală. Caracteristicile elementelor meteorologice s-au modificat de-a lungul timpului, cu abateri mai mari sau mai mici de la valorile obişnuite. Se observă, însă, abateri importante de la valorile medii mai ales în ultimele decenii, când s-au intensificat ca frecvenţă şi intensitate unele fenomene meteorologice de risc, atât la nivel mondial cât şi pe teritoriul ţării noastre şi înclusiv în regiunea studiată (furtuni, tornade, inundaţii, secete etc.). Din punct de vedere al temperaturii medii multianuale, în regiunea Subcarpaţilor curburii, se remarcă o creştere a acesteia cu 0,04 grade Celsius în 2002 faţă de 1970 (9,6 grade Celsius în 1970 şi 9,64 grade Celsius în 2002) la staţia Pătârlagele. Diferenţa este şi mai mare dacă calculăm temperatura medie anuală din ultimul deceniu şi jumătate. În această ultimă perioadă t.m.a. a atins valoarea de 10,2 grade Celsius la staţia Pătârlagele, cu 0,6 grade Celsius mai mare decât media multianuală. Valori asemănătoare s-au înregistrat şi la celelalte staţii meteorologice din regiune. O altă modificare climatică remarcată în ultimul timp se referă la alternanţa perioadelor de timp cu temperaturi ridicate cu cele cu temperaturi scăzute. Alternanţa acestor perioade de timp cu temperaturi ce ies din valorile normale pot fi sesizate şi din înregistrările climatice de la staţiile meteorologice referitoare la numărul de zile tropicale, de vară, cu îngheţ sau de iarnă. De exemplu, în ultimii 15 ani (până în 2002), la staţia Pătârlagele, se disting numărul mare de zile cu îngheţ din lulile martie şi aprilie, ba chiar o zi şi în mai şi numărul, relativ, mic al zilelor de iarnă din februarie. De altfel se observă o încălzire a acestei luni la toate staţiile meteorologice. (la Buzău 1,46 grade Celsius în ultimii 15 ani faţă de -0,5 grade Celsius temp. medie multianuală, 0,52 grade Celsius media din ultimii 30 ani faţă de -0,1 grade Celsius temp. medie multianuală). Tendinţa de încălzire este edificatoare dacă se studiază numărul zilelor de vară şi tropicale care sunt mai numeroase în ultima perioadă. La Pătârlagele în anul 1992 s-au înregistrat 100 zile de vară, 117 în anul 1994 şi 99 în 2000 faţă de numărul mediu de 78 zile ; 41 zile tropicale în 1994, 39 în anul 2000, 35 în anul 2001 faţă de media de 18,25 zile. Tendinţa de încălzire din ultimele două decenii reiese şi din valorile mai mici ale umidităţii relative. Aceste valori rar scădeau sub valoarea de 80% până în anul 1985 (75,6%, 76,5% şi 77,7% în anii 1971,01973 şi 1974), iar după acest an valorile sub 80% au fost predominante. Există o legătură direct proporţională între valorile umezelii relative şi cantitatea de precipitaţii. Cantităţile medii anuale, cu mici excepţii, înregistrează o tendinţă de scădere în ultimile două decenii în toată regiunea studiată: 621 mm media anuală din ultimii 15 ani faţă de 772 mm media multianuală la Pătârlagele; 574 mm faţă de 581 la Pitroasele şi 520 mm faţă de 523 mm la Buzău. A crescut frecvenţa anilor cu precipitaşii scăzute: la Buzău – 359,1 mm în anul 1993, 462,4 mm în 1994, 416,6 în 1998, 333,3 în 2000 şi 443 mm în 2001; la Pătârlagele – 481,7 mm în 1985, 480.4 mm în 1986, 448,5 în 1987, 460 mm în 1989, 390 în 2000 şi 551 în 2002. Aceste valori medii anuale trebuiesc comparate cu cantităţile medii de precipitaţii care au valorile de 523 mm la Buzău şi 648 mm la Pătârlagele. Creşterea temperaturii globale, ca urmare a producerii fenomenului efectului de seră ar trebi să să conducă la creşterea cantităţilor de precipitaţii ca urmare a evaporaţiei mai intense de la nivelul scoarţei terestre. Este posibil ca surplusul de precipitaţii să cadă la latitudini mai mici, în regiunile tropicale musonice, unde perioadele cu inundaţii s-au înmulţit, iar ciclonii tropicali sunt mai activi şi mai distrugători. S-au înmulţit furtunile sau uraganele şi laq latitudini medii unele luând aspect de tornade, cu o frecvanţă mare  în partea centrală a Americii de Nord. Acest fenomen s-a extins mult, ca urmare a atingerii parametrilor producerii lor, apărând şi pe teritoriul ţării noastre în regiunea de câmpie. Toată lumea s-a familiarizat cu termenii de “încălzire globală” şi “efect de seră” în timpul verii îngrozitor de uscate şi fierbinţi din anul 1988 din SUA. Seceta a fost atât de dezastruasă în partzea central-vestică a Stateloe Unite încât vitele au fost tăiate, neexistând iarbă cu care să fie hrănite. Federaţia Rusă şi China s-au confruntat cu secete similare, în schimb ploile torenţiale au făcut ravagii în unele părţi ale Africii, Indiei şi Bangladeshului. La  un moment dat trei sferturi din suprafaţa Bangladeshului era sub apă.În peninsula Yucatan, uraganul excepţional de intens, Gilbert a măturat practic oraşe întregi, aruncându-le în mare. La sfârşitul acelui an, coperta revistei Time prezenta nu fotografia “Omul anului” ci a planetei Pământ, o planetă în pericol. În audieri televizate din Congres, oamenii de ştiinţă au tras un semnal de alarmă, afirmând că veri ca cea din 1988 pot deveni mai frecvente ca urmare a activităţilor noastre industriale  şi agricole care provoacă o creştere a concentraţiei gazelor de seră în atmosferă.

3. Cauzele  modificărilor climatice.

Voi încerca să prezint în cele ce urmează principalele cauze care au condus la fenomenul de “încălzire globală” şi un scurt istoric asupra identificării şi studiul acestui fenomen. Către sfârşitul secolului XIX, chimistul suedez Svante August Arrhenius alerta lumea “că activităţile noastre industriale, care provoacă mărirea concentraţiei de gaze de seră în atmosferă, ar putea conduce la modificări climatice globale.” Nimeni nu a dat prea multă atenţie previziunilor sale datorită considerabilelor incertitudini. Există acum dovezi de necontestat că mai multe gaze de seră, nu numai dioxidul de carbon, şi-au mărit rapid concentraţia de la începutul revoluţiei industriale.Modelele matematice ale climei pământeşti oferă acum detalii ale modificărilor climei globale, înclusiv încălzirea globală la care ar trebui să ne aşteptăm. Principala cauză a modificărilor climatice o constituie poluarea atmosferei, datorită emisiei de diverse gaze, de la ţevile de eşapament ale autovehiculelor, până la cele din combinatele chimice şi metalurgice, termocentrale etc. Atmosfera este “depozitul” care absoarbe zilnic cantităţi infinite de particule solide, lichide sau gazoase emanate de diverse surse naturale şi artificiale. În acest imens bazin se ridică în fiecare minut pulberi şi gaze fie de natură vegetală (granule de polen, spori vegetali, gaze rezultate din procesul de descompunere a vegetaţiei moarte etc), fie cele provenite în urma erupţiilor vulcanice sau din distrugerea stratului superficial al solului. Dar cele mai multe şi variate pulberi îşi au originea în activitatea umană. Pe măsura dezvoltării procesului de industrializare a crescut numărul şi varietatea surselor de poluare. Cei mai frecvenţi poluanţi întâlniţi în atmosferă, mai ales cea urbană, sunt: gazul carbonatic, anhidrida sulfuroasă şi sulfurică, diverşi acizi, prafuri, fumul şi cenuşa provenite din arderi, praful mineral,hidrocarburi, microbi şi viruşi etc. (Sir George Philander). Principala sursă de poluare rămâne industria. La marile combinate siderurgice, de exemplu, prin amploarea procesului tehnologic, cantitatea de impurităţi degajată în atmosferă este enormă. Un astfel de combinat cu o producţie anuală de 5 milioane de tone  elimină timp de 24 de ore circa 15 000 t oxid de carbon, peste 1000 t de pulberi, şi aproximativ 50 t de dioxid de sulf. În astfel de condiţii  atmosfera în jurul astfel de combinate este poluată pe o rază de 3 km, iar pulberile sunt transportate de vânt la sute de km. De la fabricile de ciment se elimină zilnic în atmosferă cantităţi de pulberi de ordinul a zecilor de vagoane, prin depunere ajungând să fie câteva mii de tone/km/an, încât totul în jurul lor este acoperit cu un strat de pulbere albă. Alături de industrie mijloacele de transport constituie, de asemenea, surse importante de poluare. În marile oraşe ale SUA de exemplu, poluarea produsă de autovehicule este mai mare (peste 60%) decât cea datorată altor surse. (Institutul de Geografie, 1981).

Alţi factori care care influenţează modificările climatice sunt cauze astrale, legate de poziţia Soarelui, de ciclurile eruptive ale acestuia etc, cauze care produc modificări climatice pe perioade scurte, de la an la an sau de ordinul a câteva decenii. Aşa se poate explica apariţia unor “Mici Ere Glaciare”, urmate de perioade normale sau de încălzire. Dar în afara cauzelor naturale a căror efecte sunt pe perioade scurte, sunt cele cauzate de activităţile omului. Probele empirice şi teoretice nu lasă nicio îndoială că mărimea concentraţiei gazelor de seră în atmosferă, dacă este să continue pe termen nedefinit va provoca modificări climatice globale. Tot în categoria cauzelor naturale intră şi gazele cu efect de seră provenite de la erupţiile vulcanice.

Dioxidul de carbon este principalul gaz din atmosferă care se face răspunzător de procesul denumit încălzirea globală.  Deşi nu absoarbe la fel de eficient radiaţia infraroşie, dioxidul de carbon se gaseşte în atmosferă in cantităţi de 201 ori mai mari decât metanul si de 700 de ori mai mari decât oxidul de azot, avâd astfel cel mai important rol în fenomenul de încalzire globală. Din anul 1750 (începutul revoluţiei industriale) pană în anul 2005 cantitatea de CO2 din atmosferă a crescut de la 280 ppm (părţi la un milion) până la 379 ppm, ajungând la cel mai ridicat nivel din ultimii 650.000 de ani. In ultimii ani, cantitatea de CO2 prezentă în atmosferă a crescut alarmant. Numai din 1970 pană in 2005 a fost eliberată in atmosfera o cantitate de CO2 egală cu cea eliberată de la începutul erei industriale pană in 1970. (Jurnalul Naţional)

Experţii au sugerat că topirea gheţarilor duce la schimbarea curenţilor şi la slăbirea puterii vântului în emisfera nordică, ceea ce duce la încălzirea atmosferei. “Efectele de acum vor fi mult mai vizibile începând din această toamnă, odată ce va începe îngheţul şi vom vedea cum modelele circulaţiei aerului au influenţat distribuţia gheţii”, a spus Judith Curry , unul dintre climatologii de la Institutul de Tehnologie din Atlanta.    Potrivit Centrului Na’ional pentru m[surarea Y[peyii din Boulder, Colorado, pe 26 august s-a înregistrat un nou record al topirii gheţii. Spre deosebire de 2007, când erau 3,52 de milioane de kilometri pătraţi de gheaţă topite, anul acesta (2012) nivelul gheţii topite a ajuns la 4,10 milioane de kilometri pătraţi. Mark Serreze, directorul Centrului Naţional pentru Măsurarea Zăpezii şi Gheţii, arată că topirea gheţii de la Arctic s-a petrecut în condiţii relativ normale de vreme, cu o singură furtună puternică. “O ipoteză ar fi ca, odată cu extinderea mai redusă a gheţii marine din Arctica spre sfârşitul sezonului cald, contrastul termic dintre zona latitudinilor înalte şi a celor joase scade, iar vânturile vestice, care aduc iarna aer mai cald dinspre suprafaţa oceanului Atlantic de Nord spre continentul eurasiatic, îşi reduc din intensitate”, a explicat pentru gândul Roxana Bojariu, expert al Grupului Interguvernamental pentru Schimbarea Climatică. Fenomenul este valabil şi pentru anotimpul cald, slăbirea intensităţii vânturilor de vest face ca masele de aer umede din vest să nu mai ajungă decât sporadic în Europa centrală şi atunci mai lipsite de umiditate. Este de aşteptat că în viitorul apropiat perioadele de secetă să fie mai numeroase şi mai lungi, aducând daune importante agriculturii şi perturbând activităţile energetice. Scăderea cantităţilor de precipitaţii vor duce la micşorarea cantităţii de energie electrică produsă în hidrocentrale şi, din păcate, diferenţa de până la necesar se va realiza, probabil, prin energia termoelectrică care presupune folosirea materialelor combustibile materii prime poluante.

4. Sunt reversibile actualele modificări climatice?

Omenirea riscă să devină “o specie de seră”, continuând să supravieţuiască numai în condiţii construite artificial. Cu toate avertizările oamenilor de ştiinţă, se face prea puţin pentru stoparea sau măcar diminuarea fenomenelor care susţin sau amplifică încălzirea climei. Gazele cu efect de seră sunt eliminate mult mai mult decât ar fi normal,nerespectându-se protocolul de la Kyoto din 1997 care prevede reducerea emisiilor cu efect de seră. State precum SUA, Rusia, mari mari producătoare de gaze cu nu asemenea efect, sunt mai degrabă guvernate de interese economice şi politice, decât de diminuarea emanaţiilor nocive. Şi, până la urmă totul depinde de reacţia omenirii. (Libertatea, 5 iulie 2004).Reacţia care poate stopa aceste scenarii apocaliptice, care din păcate sunt susţinute de tot mai mulţi oameni de ştiinţă, este aceea de a respecta convenţiile, protocoalelor, deciziile, legile etc., adoptate la nivelul diverselor organisme interne sau internaţionale ce au ca obiect de activitate protecţia mediului. Este vorba de de protocolul de la Montreal din anul 1987 cu privire la limitarea producţiei de CFC care contribuie la degradarea stratului de ozon, de convenţia de la Rio de Janeiro din 1992 cu privire la “stabilizarea concentraţiei gazelor de seră din atmosferă la un nivel care să împiedice interferenţa antropogenă periculoasă cu sistemul climatic”, la fel ca Protocolul de la Kyoto al Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările climatice din anul 1997. Sunt paşi mici, care să contribuie la protejarea planetei noastre, ce devine din ce în ce mai fragilă, dar din păcate nici aceste protocoale şi convenţii nu sunt respectate de toate naţiunile lumii, de toate companiile poluante. S-au făcut câţiva timizi paşi în direcţia limitării poluării planetei: filtre utilizate la emisia gazelor autovehiculelor (catalizatoare), filtre utilizate la marile intreprinderi industriale ce realizează o poluare masivă (termocentrale, combinate metalurgice, cobbinate chimice fabrici de ciment etc.), tehnologi noi ce respectă toate condiţiile ecologice.  Însă activitatea desfăşurată de diversele organisme şi organizaţii internaţionale din domeniul protecţiei mediului, este departe de a da rezultate. Gonim spre curenţi periculoşi şi, poate, înspre cascadă, dar ezităm să luăm măsuri fiindcă nu ştim precis cât timp ne-a mai rămas până ce vom da cu adevărat de necaz. Ar putea fi mai înţelept ca, pentru început, să ieşim din partea tumultuasă a torentului şi să ne mutăm în zona liniştită a lui. Noi, cei care suntem privilegiaţi să trăim pe această planetă ospitalieră, ar trebui să încercăm măcar să o înţelegempentru a putea evalua consecinţele probabile  ale acţiunilor noastre. ( Sir George Philander).

5. Efectele încălzirii globale.

În paragrafele anterioare am amintit de multe dintre efectele încălzirii globale asupra climei. Amintesc dintre acestea:

  • creşterea temperaturii medii anuale;
  • alternanţa dintre perioadeanormal de calde cu cele anormal de reci;
  • perioade de timp cu precipitaţii mult peste media multianuală în alternanţă cu altele de secetă;
  • creşterea numărului de zile de vară şi a celor tropicale;
  • scăderea numărului de zile de iarnă;
  • creşterea numărului de fenomene naturale de risc: cicloni tropicali, uragane, tornade, ploi cu grindină, ploi acide, smoc etc;
  • scăderea numărului de zile cu strat de zăpadă;
  • creşterea amplitudinilor temperaturilor extreme lunare şi anuale.
  • acelerarea ritmului de topire a gheţarilor cu efecte asupra creşterii nivelului Oceanului Planetar.

Unii specialişti zugrăvesc tablouri alarmante: nivelul mării se va ridica atât de mult încât în curând va inunda New York-ul, Londra, Tokio şi alte oraşe de coastă; molime şi boli se vor răspândi în noi zone; terenuri agricole vor fi distruse de secetă. Alţi specialişti ne asigură că activităţile industriale şi agricole nu reprezintă o ameninţare imediată şi nu există ameninţarea încălzirii globale în viitorul previzibil. Cel mai semnificativ şi mai periculos efect al poluării atmosferice îl constituie apariţia găurilor în stratul de ozon de la latitudini mari. Deşi oamenii de ştiinţă  preziseseră că CFC (clorofluorocarbonaţi) vor provoca o slăbire treptată, uniformă, a stratului de ozon în decursul a următoarelor decenii, iată că în stratul de deasupra Antarticii a apărut brusc o gaură şi poate fi găsită acolo în fiecare lună octombrie (Sir George Philander). Din ce în ce mai des auzim că în nu ştiu ce localitate au căzut bucăţi de gheaţă de 25 cm, că o ploaie de numai 5 minute a inundat şi distrus sate întregi, că secete au distrus 3/4 din producţia agricolă, că au crescut cazurile de cancer de piele şi boli de ochi etc. Sunt ştiri rupte din realitate, care au ca principală cauză ….. poluarea. Potrivit proiectărilor Grupului Interguvernamental de experţi privind evoluţia climatului (IPPC) al ONU, pînă în anul 2100 creşterea temperaturii medii la suprafaţa globului se va situa între 1,4 şi 5,7 grade Celsius. “O schimbare de 4 grade Celsius ar fi de aceeaşi amploare cu încălzirea care a pus capăt ultimei perioade glaciare şi care a modificat radical harta geografico-biologică a lumii” spune Mircea Duţu, rectorul Universităţii Ecologice din Bucureşti. “Vom fi în faţa unui adevărat şoc climatic; salturi de temperatură care în mod normal se produc în mii de ani , dând posibilitatea vieţuitorilor să se adapteze la mediu, acum au loc numai într-un secol. Consecinţele vor fi dramatice: inundaţii catastrofale şi secete prelungite, bulversarea anotimpurilor, trecerea rapidă de la cald la rece, de la secetă la abundenţă pluviometrică, afectarea până la distrugere a culturilor tradiţionale. Schimbarea climatică de o asemenea manieră poate antrena până în 2050 o pierdere a biodiversităţii până la decimarea a o treime din toate speciile planetei. Prima etapă va afecta major civilizaţia umană şi va conduce la exemplarelor mai rezistente în arealele de natură care se vor dovedi adaptabile. Pe termen lung, soarta va fi aceeaşi: dispariţia actualei forme de viaţă şi, probabil, apariţia alteia noi. În orice caz, pragul şocului climatic nu va depăşi anul 2100.” Aşadar, încercările la care va fi supus omul vor fi majore. Să ne amintim de teribila caniculă din anul 2003 din Franţa când au murit peste 20000 de oameni. Specialiştii spun că victimele caniculei se vor înmulţi. Producţia agricolă va fi compromisă. Aparatele de aer condiţionat vor fi la fel de necesare vara precum caloriferele iarna, cu consumul aferent de energie electrică. (Ziarul Libertatea, 5 iulie 2004).Multe din efectele enumerate mai sus reprezintă cauze pentru alte efecte, chiar cu legătură directă asupra modificărilor climatice. De exemplu, topirea gheţarilor calotelor glaciare are ca efect nu numai creşterea nivelului Oceanului Planetar dar şi creşterea cantităţii de apă dulce din cuprinsul acestuia modificându-i temperatura şi salinitatea. Schimbarea parametrilor curenţilor oceanici au efect asupra mobilităţii şi ariei de manifestare a acestora cu efecte directe asupra climei. Este evident că toate efectele enumerate sunt înlănţuite şi au ca principală cauză încălzirea globală. Topirea gheţarilor şi mai ales a calotelor glaciare au efecte dintre cele mai nefaste asupra climei, efecte care au început să se vadă la tot pasul, mai ales în emisfera nordică. Se pare că topirea gheţarilor este mai intensă în această emisferă. Există însă şi o altă ipoteză emisă de oameni de ştiinţă ruşi care spun că principala cauză a topirii gheţarilor arctici o constituie emisia de gaze care este deosebit de intensă în ultimul timp. Să vedem care este viteza de topire a gheţarilor arctici şi ce modificări au adus sau vor aduce prin părerile specialiştilor rezultate în urma unor ample cercetări. Gheaţa din Oceanul Arctic se topeşte într-un ritm record anul acesta, indicând o accelerare a încălzirii Polului Nord si că în urmatorii 30 de ani în lunile de vară vom avea o zonă uriaşă a Arcticii fară gheaţă. Zona Oceanului Arctic acoperită de gheată anul acesta este de 15%, reprezentând 8,5 milioane de kilometri patraţi, adică mai puţin decât precedentul, astfel de record negativ înregistrat în 2007, potrivit monitorizărilor din satelit ale Centrului american de Date privind Gheaţa si Zăpada (NSIDC), din Colorado. În plus, noi date ale Centrului Polar al Universităţii Washington arataă că grosimea gheţii arctice de anul acesta este cea mai mică înregistrată vreodată. În ultimele 10 zile Oceanul Arctic a pierdut 150.000 de kilometri pătraţi de gheată pe zi, a precizat Mark Serreze, directorul NSIDC. ”Gheaţa începe să dispară, dar se şi subţiază. Prin urmare, un fenomen meteo care în trecut topea o parte din gheată, face ca acum să dispara mult mai multă. Vor fi suişuri si coborâşuri, însa suntem pe cale să avem veri fară gheată pană în 2030. Este o spirală descrescatoare”, a precizat Serreze. În ultimii 30 de ani încalzirea globală a topit gheaţa arctică la o rată de aproximativ 3% pe deceniu, scrie The Guardian. Însă noile date sugerează faptul că, dacă actualul trend continuă, în 30 de ani este posibilă apariţia unei zone uriaşe fără gheaţă în timpul verii. Asta înseamnă că se va întampla cu 40 de ani mai repede decât se anticipa în raportul privind schimbările climatice al IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change). Alte studii converg către aceleaşi rezultate.                                                   Cercetătorii de la centrul pentru schimbari climatice Met Office Hadley din Marea Britanie susţin că, desi circulaţia de suprafaţă va fi mai slabă pe masură ce se topeşte gheaţa, acest lucru nu se va întâmpla prea rapid, iar alţi curenţi din regiune vor prelua sarcina de a dispersa substanţele poluante. Este evident procesul de topire a geţarilor artcici. Dar care poate fi efectul acestui proces asupra climei? Paradoxal, unii spacialişti sunt de părere că actuala încălzire poate fi începutul unei noi “Mici Ere Glaciare” asemănătoare cu “Marele Înghrţ” care s-a produs acum 13 000 de ani.                                                                         Revista Daily Mail arata că: “Un model computerizat arata cum o cantitatea uriaşă de apă, rezultată din topirea gheţarilor din Canada, a dus la ultima eră glaciară a planetei noastre. Apa a blocat circulaţia curenţilor oceanici, care aduceau căldura spre Europa si America de Nord, ducând la o racire dramatică. Asta s-a întamplat în urmă cu 13.000 de ani, când apa topită din ghetarul Laurentide (aflat in actualul golf St. Lawrence) a ajuns in Oceanul Atlantic. Era glaciară provocată de acest evniment a durat peste 1.000 de ani si a fost numită “Marele Inghet”. Pe atunci, temperatura în emisfera nordică era cu 10 grade Celsius mai scăzută ca în prezent.                                                   Acest studiu este foarte important, pentru ca specialiştii să intuiască ce anume se va întâmpla cu planeta noastraă în viitor, ca urmare a modificărilor actuale apărute în climă, explică Alan Condron, de la Universitatea din Massachusetts Amherts. Analiza a fost facută cu ajutorul unul calculator foarte performant, la un centru de cercetare din Berkeley, California.                               În prezent, specialiştii în climatologie atrag atenţia asupra unui paradox provocat de încălzirea globală: în timp ce Polul Nord şi-a pierdut mare parte din calotă glaciară, Polul Sud are o calotă glaciară mai mare ca oricând, cantitatea de gheată de aici crescând constant în ultimii ani. Oamenii de stiinţa spun ca acest fenomen este dovada clară a modificărilor imprevizibile provocate de climă.

Voi prezenta în continuare un articol din New York Times din data de 12.05.2013 după care nu cred că mai putem comenta.

Anunţ sumbru: omenirea a trecut de un prag temut, nemaivăzut de milioane de ani pe Terra

 Nivelul celui mai important gaz cu efect de seră din atmosferă, dioxidul de carbon, a depăşit un prag temut, au anunţat oamenii de ştiinţă, atingând un nivel nemaivăzut pe Terra de câteva milioane de ani. Aparatele ştiinţifice de monitorizare au raportat că gazul a atins un nivel mediu zilnic ce depăşeşte pragul de 400 de părţi per milion — într-un fel, doar un număr rotund, dar totodată un prag ce ne reaminteşte că eforturile depuse pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră, ce au început acum câteva decenii, par să se clatine. Cele mai bune dovezi disponibile sugerează că niciodată în ultimele trei milioane de ani nu s-a mai înregistrat pe Terra un astfel de nivel, evenimentul precedent având loc înainte ca oamenii să evolueze. Oamenii de ştiinţă cred că această creştere anunţă schimbări masive în climat şi în nivelul oceanului planetar. „Simbolizează că, până acum, am eşuat lamentabil în eforturile de a rezolva această problemă”, a comentat Pieter P. Tans, coordonatorul programului de monitorizare de la National Oceanic and Atmospheric Administration ce a efectuat noua măsurătoare.                                                     Ralph Keeling, coordonatorul altui program de monitorizare de la Scripps Institution of Oceanography din San Diego, afirmă că o creştere continuă ar fi catastrofală. „Atingerea acestui nivel sugerează că vom pierde în scurt timp orice şansă de a menţine climatul în limitele pe care până acum le-am definit ca tolerabile pentru omenire”, a comentat Keeling. Noua măsurătoare a fost realizată de instrumentele situate pe Mauna Loa, vulcanul de pe insula mare Hawaii recunoscut drept kilometrul zero al măsurătorilor dioxidului de carbon din aer. Aparatele pot colecta de pe vârful vulcanului aer proaspăt, ce a călătorit mii de kilometri deasupra Oceanului Pacific, producând astfel o mărturie a creşterii nivelului de dioxid de carbon din aer ce a fost observată în ultima jumătate de secol. Un nivel al dioxidului de carbon mai mare de 400 de părţi per milion a fost observat pentru prima dată în Arctica anul trecut, sărind atunci momentan la acest prag şi la Mauna Loa. Dar prima zi în care pragul de 400 a fost depăşit ca medie a măsurătorilor efectuate de-a lungul a 24 de ore a fost joi, arată datele colectate de NOAA şi de Scripps. Dioxidul de carbon creşte şi scade de-a lungul unui ciclu sezonal, nivelul urmând să scadă sub 400 în cursul acestei veri, pe măsură ce dezvoltarea copacilor din emisfera nordică va duce la absorbirea a 10 miliarde de tone de carbon din aer. Dar experţii afirmă că este vorba de o scurtă pauză, pentru că în curând va avea loc momentul când, indiferent de anotimp, nivelul înregistrat oriunde pe Terra să fie mai mare de 400. „Am sentimentului unui marş inevitabil spre dezastru”, a comentat Maureen E. Raymo, un cercetător de la Universitatea Columbia.
Datorită bulelor de aer blocate în gheaţa din Antarctic, cercetătorii ştiu că în ultimii 800.000 de ani nivelul dioxidului de carbon din are a oscilat între două valori apropiate, de la 180 de părţi per milion în timpul erelor glaciare până la 280 de părţi în timpul perioadelor calde. Dovezile atestă că temperatura globală şi nivelul dioxidului de carbon prezintă o legătură strânsă. De-a lungul întregii civilizaţii umane, cei aproximativ 8.000 de ani, nivelul dioxidului de carbon a fost relativ stabil în apropiere de pragul superior. Dar arderea combustibilor fosili a provocat o creştere cu 41 la sută a nivelului gazului cu efect de seră în perioada de la debutul revoluţiei industriale, echivalentul unei clipe ca durată geologică, iar clima începe să reacţioneze. Cercetătorii se aşteaptă la schimbări mai mari în viitor. Guvernele încearcă din 1992 să restrângă emisiile de gaze cu efect de seră, dar departe de a obţine o încetinire a ritmului, emisiile cresc în pas accelerat datorită creşterii economice rapide în ţările aflate în curs de dezvoltare. Oamenii de ştiinţă se tem că nivelul gazului s-ar putea tripla sau chiar creşte de patru ori înainte să fie adus sub control.
Măsurătorile indirecte sugerează că ultima oară când nivelul dioxidului de carbon era atât de înalt a fost acum cel puţin trei milioane de ani, în Pliocen. Cercetările realizate de geologi arată că atunci clima era mult mai caldă decât astăzi, calotele glaciare erau mai mici şi nivelul oceanului planetar era cu până la 18-24 metri mai sus. Experţii se tem că omenirea accelerează o întoarcere la astfel de condiţii — cu menţiunea că acum miliarde de oameni vor fi afectaţi.
„Durează ceva timp să topeşti un gheţar, dar noi o facem. E înfricoşător”, a comentat dr. Keeling. Tatăl său, Charles David Keeling, a început să efectueze măsurători ale dioxidului de carbon din aer pe Mauna Loa şi în alte locaţii la sfârşitul anilor ’50. Atunci, Keeling senior a identificat un nivel de 315 părţi per milion. Analiza sa a dovedit existenţa unei tendinţe de creştere ce poartă astăzi numele de Curba lui Keeling. Ulterior, oamenii de ştiinţă au arătat că efectul era provocat de arderea combustibilor fosili. Charles David Keeling a murit în 2005.

Ţările au adoptat o ţintă oficială pentru a limita daunele provocate de încălzirea globală, ceea ce necesită, conform ultimelor estimări, ca emisiile să înceteze în momentul în care se atinge pragul de 450. „Dacă nu se încetinesc lucrurile, vom ajunge acolo probabil în mai puţin de 25 de ani”, spune Ralph Keeling. Cu toate acestea, multe ţări au refuzat să adopte ţinte naţionale obligatorii, printre care şi SUA sau China. Oamenii de ştiinţă afirmă că este nevoie urgent de amplificarea eforturilor, altfel ţinta de a limita încălzirea va deveni imposibil de atins fără tulburări economice majore. „Dacă începi să învârţi Titanicul cu mult înainte să ajungi la iceberg, poţi să îl eviţi fără să verşi paharul niciunui pasager de pe punte”, a comentat Richard B. Alley, un specialist în climă din cadrul Universităţii Pennsylvania State. „Dacă aştepţi foarte mult, atunci scenariul optimist devine acela în care verşi foarte multe pahare”, a mai spus Alley. „Dacă dorim să prevenim tulburările climatice la care cultura umană nu este adaptată este necesară reducerea imediată a emisiilor de dioxid de carbon”, spune Mark Pagani, geochimist de la Universitatea Yale care a studiat climatul de-a lungul istoriei. „Am sentiment că momentul în care ar fi trebuit să începem era ieri”, a concluzionat Pagani. Referitor la evidenţa desfăşurării procesului de încălzire globală nu cred că mai putem discuta. Prea multe măsurători şi cercetări realizate de oameni de ştiinţă de renume au arătat acelaşi lucru: creşterea cu mult peste nivelul normal al substanţelor poluante şi în special a gazelor cu efect de seră. Se poate discuta mult despre lipsa de măsuri a celor care produc marea poluare şi a autorităţilor. S-au luat prea puţine măsuri de către organismele internaţionale implicate în limitarea poluării şi, mult mai puţine de guvernele statelor lumii. Este evident că există interese economice importante, mai ales la nivelul guvernelor şi a unităţilor economice mari poluatoare. Mijloacele mass media, probabil, sunt împiedicate să mediatizeze aşa cum este imperios necesar actuale situaţie, deosebit de gravă. Luarea rapidă a unor măsuri de reducere, nici măcar menţinere, a poluării nu reprezintă o prioritate pentru niciun guvern. Ce s-a întâmplat de curând în ţara noastră este halucinant! Autorităţile noastre au crezut că este timpul să ceară ajutorul lui Dumnezeu în rezolvarea aceatei probleme grave. În parteneriatul între Ministerul Agriculturii şi Biserică se spune printre altele: “La fiecare slujbă preoţii au incluse rugăciuni pentru recolte mănoase. Sunt rugăciuni de ploaie, când este secetă, sau de contenire a ploii, când plouă prea mult”! Dacă înterpretăm această acţiune înseamnă că, guvernul a luat toate măsurile posibile pentru limitarea poluării şi a reducerii efectelor acesteia, iar ultima soluţie rămasă este să ne rugăm la Dumnezeu. Nu am nimic cu biserica, respect şi sunt de acord cu rolul benefic al ei în societate, dar, cred că am o părere diferită de majoritatea oamenilor referitoare la lumea care ne înconjoară. Consider, ca şi biserica, că Dumnezeu este atotputernic, a creat tot ce ne înconjoară şi în primul rând a creat legi după care evoluează întreg universul. Dumnezeu şi-a terminat de mult lucrarea. Tot ce se produce pe pământ sau în univers urmează aceste legi. Dumnezeu nu se mai implică în modificarea lor. În cadrul unei ecuaţii sau al unui model matematic dacă schimbăm datele se modifică şi rezultatul. La fel se întâmplă şi pe pământ. Dacă concentraţia elementelor din atmosferă se modifică este absolut normal să se modifice şi rezultatele. În concluzie, putem să ne rugă tot timpul să stăm numai în biserică, rezultatul va fi acelaşi. Rezolvarea problemei depinde de noi, de cât de repede suntem capabili să reducem poluarea. Însă previziunile sunt sumbre. Atâta timp cât state mari poluatoare China şi SUA) au ieşit din programe de mediu. SUA nu a ratificat acordul-cadru din cadrul Protocolului de la Kyoto al Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice. În 2012 a venit rândul Chinei să nu semneze Protocolul de la Kyoto al Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice de la Copenhaga. Există numeroase instituţii şi organisme internaţionale şi interne, o legislaţie suficientă, numeroase convenţii, tratate, protocoale, acorduri etc. de mediu. Sar, se pare că bunele intenţii rămân doar pe hârtie. Practic s-a făcut mult prea puţin de am ajuns în situaţia dezastruasă de acum. Dacă vom continua tot aşa şansele noastre de a trăi o viaţă normală sunt tot mai mici.

Prof. Nicolae Tomescu

TRADIŢII ÎN CĂTINA

Comuna Cătina, veche aşezare de agricultori, atestată documentar în anul 1595, dar înainte de acest an se face referire la prima formă de locuire în punctul, denumit atunci, Piatra actualmente Oboare.  De-a lungul timpului locuitorii de aici şi-au dobândit anumite obiceiuri legate de activităţi practice, casnice, culturale, port popular etc. Multe dintre ele au dăinuit peste timp, altele au dispărut într-o societate, putem spune, “devoratoare de tot ce este vechii”. Totuşi, sporadic, au rămas până astăzi unele tradiţii caracteristice poporului român sau altele locale. Dintre activităţile tradiţionale care mai există şi astăzi amintim: cositul, aratul folosind animale, prăşitul cu sapa, dulgheritul, fierăria, croitoria, dogăria, cizmăria, tăiatul lemnelor, cusutul, ţesutul, torsul, tricotatul etc. Au dăinuit peste secole şi unele obiceiuri culturale, datorită în primul rând talentului şi iscusinţei înaintaşilor noştri care le-au transmis, prin viu grai, urmaşilor. Dintre activităţile artistice au mai rămas, încă, cântatul din fluier, cântecul popular, dansul popular. În ultimul timp datorită expansiunii societăţii moderne este tot mai grea perpetuerea obiceiurilor şi tradiţiilor locale, de aceea iubitori de folclor  din comuna noastră au transmit şi transmit tinerei generaţii tainele acestora. În ultima jumătate de secol s-au remarcat: directorul căminului cultural Iliuţă Popescu şi cadrele didactice: Constantin Orbu, Gheorghe Tudorancea şi Nicolae Tomescu ca instructori  ai formaţiei de fluieraşi, cadrele didactice: Ecaterina Savu, Fifi Tudorancea, Elena, Maria şi Vasile Geangu, Ana Tomescu, Cristina Olaru pentru grupul vocal şi formaţia de dansuri populare. Voi prezenta în continuare câteva secvenţe din  principalele activităţi folclorice care încă s-au mai păstrat datorită unor locuitori ai comunei noastre şi nu în ultimul rând datorită cadrelor didactice iubitoare de tradiţii şi folclor.

Următoarele unsprezece fotogtafii prezintă secvenţe din activităţile desfăşutate în şcoala noastră în cadrul proiectului ,,Şcoala este instituţia cultural – artistică de iniţiere, formare şi perpetuare a obiceiurilor, meşteşugurilor şi tradiţiilor populare locale” realizat şi implementat în anul 2007 de directoarea, de atunci, Ana Tomescu şi prof. Nicolae Tomescu. Proiectul a cuprins 12 activităţi, menite să redescopere şi să asigure continuitatea tradiţiilor populare locale, cele mai semnificative sunt: fluieraşii din Cătina, micii dansatori populari, am plecat să colindăm, culegătorii de folclor, călătorie în satul bunicilor etc. În realizarea activităţilor proiectului au fost angrenaţi aproape toate cadrele didactice din şcoală. În cadrul proiectului s-a achiziţionat pentru şcoală bunuri şi mareriale utile şcolii în valoare de 250 milioane de lei vechi. P1010823

P1010817

folclor13folclor16

P1010819

P1010824

Fotografiile de mai sus prezintă imagini din cadrul activităţii denumită “Călătorie în satul bunicilor”, unde au fost expuse obiecte tradiţionale folosite cu mult timp în urmă de localnici.Tot aici în cadrul unei activităţi demult apusă,denumită “clacă”, localnici care nu şi-au uitat tradiţiile au tors, cusut, ţesut etc. S-a cântat s-au prezentat legende populare, ghicitori, s-au recitat poezii populare etc.

Dragaica 32

Dragaica 30

Fotografiile de mai sus prezintă fluieraşii pregătiţi de d-l învăţător Tudorancea Gheorghe, tot în cadrul proiectului amintit, la sărbătoarea tradiţională a comunei Cătina Drăgaica.

Dragaica 22Dragaica 10HPIM0444.JPG

Activitatea cultural – artistică la şcoala noastră este completată de doamnele profesoare Savu Ecaterina şi Tudorancea Fifi care an de an iniţiază şi şlefuiesc cele mai bune voci în cadrul grupurilor vocale de la şcolile Cătina şi Corbu. Grupul vocal de la şcoala Cătina pregătit de d-na profesoară Savu Ecaterina a câştigat de două ori marele premiu la festivalul de colinde de Crăciun de la Cislău.

Ultimele trei fotografii prezintă evoluţia formaţiilor vocale, fete şi băieţi din cadrul sărbătorii Drăgaica.P1080448P1080469P1080381

Ultimele trei poze sunt cu formaţiile de fluieraşi de la şcolile Cătina, ultima şi Corbu, prima, iar cea din mijloc din timpul prezentării de la Drăgaică ediţia 2013. Elevii de la şcolile Cătina şi Corbu sunt iniţiaţi şi pregătiţi de d-l prof. Nicolae Tomescu, administratorul prezentului blog. Ce cred eu că este interesant, probabil o noutate naţională, este prezenţa în formaţiile mele a multor fete. Dacă până acum nu existau fete, aici, după cum se vede, sunt mai multe decât băieţii. Am apelat le fete din mai multe motive: dorinţa lor de a cânta; numărul mult mai mare de fete la clase; noutatea prezenţei fetelor într-o formaţie de fluieraşi. Plecând de la egalitatea şanselor, spre satisfacţia mea, am fost surprins să constat că fetele învaţă să cânte mai uşor decât băieţii. Şi de aici rezultă numărul mult mai mare a fetelor. Am dificultăţi în a pregăti corespunzător băieţi pentru formaţie. Aş putea să prezint, cu uşurinţă, o formaţie de fete, dar parcă nu e potrivit, cântătorul tradiţional la fluier este bărbatul.

Fotografia de jos prezintă câţiva fluieraşi care încă mai duc, cu cinste, tradiţia acestui rar şi frumos obicei popular. Au făcut parte din mult mai numeroasa formaţie de aici care a dus faima comunei noastre în ţară şi în lume. Mulţi au murit, unii sunt şi mai bătrâni şi nu mai pot cânta. Totul se poate duce de râpă dacă autorităţile locale nu acordă o mai mare atenţie actului cultural.P1080475P1080465P1080399

Dansurile populare, activitate artistică tradiţională în comuna noastră, au continuitate datorită activităţii din şcoală, formaţiile de dansuri populare sunt pregătite şi  îndrumate de următoarele cadre didactice:  Elena Geangu, Cristina Olaru, Fifi Tudorancea şi Ana Tomescu.

 

TROVANŢII din CHIOJDU

100_3165Nu departe de Cătina, la aproximativ 10 km în amonte, pe valea pârâului Bâsca Chiojdului se află comuna Chiojdu. Mult mai mare decât Cătina, mai ales ca suprafaţă, Chiojdu oferă numeroase atracţii turistice cele mai multe dintre ele, naturale. Ţinând cont că cea mai mare parte din suprafaţa sa o constituie muntele, este normal ca peisajele naturale şi antropice oferite de Chiojdu să fie mai numeroase. Dacă în alte locuri din ţară arealele cu trovanţi sunt mult depărtate între ele, aici distanţele de câţiva km indică faptul că, pe cursul superior al pârâului Bâsca Chiojdului densitatea locurilor cu trovanţi şi implicit a trovanţilor este mare. Înainte de a încerca emiterea unei ipoteze în legătură cu modul de formare a microformelor de relief, trebuie studiate cu atenţie arealele din ţară sau din lume pentru a găsi elementele comune care le-au generat. După aceea vor fi studiate condiţiile locale. Plecând de la modul de formare şi de la caracteristicile gresiei pe care trovanţii sunt grefaţi, se constată diferenţierea tipologică. Trovanţii din Chiojdu se remarcă prin masivitatea lor şi prin formele aproximativ sferice sau eliptice.    Primele fotografii perzintă trovanţi de pe versantul nord-estic al dealului Paltanea şi elevi ai Şcolii gimnaziale Bâsca Chiojdului.

100_3158  Am putea spune că trovanţii su străjuit secole de-a rândul Valea Bîsca Chiojdului, au fost vigilenţi în timpuri de restriştre, când năvălirile erau frecvente, iar în vreme de pace, cum este cazul şi astăzi, sunt relaxaţi, putem spune că au adormit. După cum vedeţi câţiva trovanţi au găuri (tafoni), care pot fi asimilate cu ochii. poziţia lor este spre lateral. Se poate spune că trovanţii şi-au schimbat privirea dinspre valea râului înspre zona muntoasă.

Imagine

Trovanţii din Chiojdu cresc în dimensiuni dinspre albia pârâului  Bâsca Chiojdului spre culmea dealului Paltanea. În fotografia de mai jos trovanţii sunt aproape de albie, sunt cei mai mici şi cresc pe măsură ce ne apropiem de culme. Unii oameni din anumite zone ale ţătii denumesc trovanţii “pietre care cresc”, dar după cum se poate vedea la mulţi trovanţi, cum sunt şi cei din poza de mai jos, ei descresc prin exfolierea stratului de la exterior datorită procesului de dezagregarea prin insolaţie.

100_1295Trovanţii din baza versantului, grefaţi pe gresii oligocene, au dimensiuni mici şi reprezintă primele faze în formarea lor. Procesele generatoare, conducătoare, sunt eroziunea şi dezagregarea.

100_1301Panoramă asupra satului Chiojdu din comuna cu acelaşi nume.100_1325

Partea din spate a trovanţilor prezintă crăpături obloce destul de profunde ce par a pune în pericol stabilitatea acestora. Nu este chiar aşa deoarece procesele de alterare chimică nu sunt numai destructive. Soluţii calcaroase suprasaturate ce circulă prin interiorul gresiei, duce la precipitarea calcarului, iar fractura este astupată cu CaCO3 .100_1340

Releul de Telecomunicaţii construit în imediate apropiere a trovanţilor.Imagine

 

Imagine

Cu siguranţă unele caracteristici de generare a trovanţilor sunt comune sau asemănătoare, prezenţa arbustului cătină în majoritatea zonelor din ţară unde ei există, ne dau informaţii despre compoziţia mineralogică sau despre microrelief.

Imagine

Imagine

Trovantul din fotografia de mai jos, de dimensiuni considerabile, aflat în stadiul final de evoluţie şi, parcă, a fost expus pentru a  fi admirat.

100_3154

Imagine

Câţiva dintre trovanţii din apropierea culmei dealului au dimensiuni mari de aproape 2m.Imagine

100_3166

Imagine

 

Trovantul de mai jos, deşi mai mic, este cel mai frumos de aici. Dovada umplerii crăpăturilor cu CaCO3 se vede clar pe trovantul din fotografia de mai jos, dunga aceea albă de la gât.100_1375

100_3162

Trovanţii existenţi, din ce în ce mai mari dinspre poalele dealului spre culme, pot fi consideraţi  secvenţe din evoluţia lor.Imagine

Următorii trovanţi s-au format din gresii desprinse de gresia mamă, pe pajişti de pe cuprinsul satului Bâsca Chiojdului.

IMGA0202

IMGA0222

Observaţii atente asupra gresiilor sau trovanţilor ne pot da informaţii şi asupra formării tafonilor, după cum se poate vedea în poza de jos.IMGA0205

IMGA0204

IMGA0201

Blocul de piatră din fotografia de jos, desprins din masivul din apropiere, reprezintă materia primă pentru un viitor trovant.IMGA0212

IMGA0498

Fotografia de mai sus este realizată în ultima excursie realizată pe valea Bâsca Chiojdului, scopul fiind descoperirea de noi trovanţi. Voi prezenta în continuare cei nai interesanţi trovanţi identificaţi în această drumeţie:

IMGA0510

TTrovanţi aflaţi în mediul lor natural, generaţi pe gresia mamă.

IMGA0518

Trovant aproape sferic format tot în mediul natural, în pădure. Unii trovanţi aflaţi în diferite stadii de formare  se rostogolesc şi ajung în albia pârâului. Valoarea geologică a celor formaţi în afara albiei este mai mare, nu pot fi suspectaţi de rotunjirea colţurilor sau muchiilor în timpul transportului de către apa pârâului. IMGA0551

Trovanţi din fotografiile de jos şi de sus se aseamănă, sunt apropiaţi ca locaţie, cel de jos se află la baza aceluiaşi versant.

IMGA0555

Trovantul din fotografia de jos, situat la baza unui versant muntos, se află în grădina unui cetăţean.

IMGA0496